Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În căutarea lui Sarah Kane, cu tinerii ruşi, la teatrul lui Meyerhold din Petersburg: fără plasă de siguranţă


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
I-am propus regizorului Andrei Şerban o rubrică periodică pe LiterNet. A acceptat să scrie fără să promită o anumită frecvenţă, dar făgăduind că o va face cât de des îi va permite timpul. Acesta este al doilea text dintr-o serie pe care o sper cât mai lungă şi, cu siguranţă, foarte diversă. Vă invit să le descoperim împreună. (Răzvan Penescu, editor LiterNet)
*
La început de septembrie 2019 am ajuns la Sankt Petersburg, invitat, în cadrul festivalului Olimpic al teatrului, să conduc un masterclass pe scena nouă a celebrului teatru Alexandrinski. Am ales să lucrez pe texte de Sarah Kane, o autoare contemporană care mă inspiră. Au fost selecţionaţi 20 de tineri actori şi studenţi, unii din Petersburg, alţii veniţi de departe (Moscova, Nijni- Novgorod, Kaliningrad, etc.), evident atraşi de numele autoarei, care e destul de absentă pe scenele ruseşti, în ciuda reputaţiei internaţionale.

Entuziasmul meu pentru Sarah Kane s-a dezvoltat după ce am montat Purificare cu minunaţii actori ai Naţionalului clujean în 2006, şi apoi am decis să introduc în curriculum la clasa de actorie de la Columbia University studiul pieselor ei. Reacţia studenţilor a fost super-pozitivă. S-au identificat spontan cu personajele ciudate şi situaţiile limită ale celor cinci piese scurte ale lui Sarah Kane. Unii au avut o relaţie mai directă şi autentică cu ele decât cu marile texte clasice. Atracţia pentru acest curs a fost atât de mare, încât l-am reluat constant în următorii 10 ani. Mi-am dat seama, văzând cât de viu e interesul, că autoarea atinge o coardă foarte sensibilă în rândurile generaţiei tinerilor americani.

Eram curios, deci, să văd cum va reacţiona generaţia tânără din Rusia, crescută în post-comunism. Confruntaţi cu situaţii teatrale nemaiîntâlnite, cât de liberi pot fi participanţii să se deschidă, emoţional şi fizic?

În prima zi, aşezaţi în cerc, i-am întrebat ce anume i-a determinat să se înscrie la acest... workshop. Spun workshop pentru că nu m-am acomodat decât foarte greu cu titlul de masterclass şi am oricum mereu ezitări când îl folosesc. În opinia mea, masterclass e un termen pompos, care ajută în general la publicitate. În teatru nu înseamnă nimic. Îmi închipui că în muzică termenul e just când descrie o relaţie directă, cum ar fi cea prin care Enescu îi transmitea lui Menuhin tehnica viorii. Cum nu am de gând să învăţ pe nimeni (în special cu texte atât de delicate şi ambigue ca acestea ale lui Sarah Kane) prefer termenul de workshop. Un work in progress care se referă la un grup care caută împreună să descopere ceva. Într-un workshop experienţa colectivă contează, doar prin ea putem învăţa cu toţii ceva, inclusiv eu.

Văzând că sunt cu adevărat interesat să ascult motivele şi intenţiile lor, tinerii ruşi s-au relaxat, au început să aibă încredere. Am fost surprins de răspunsul lor: cât de multe experienţe intime au dezvăluit, confesiuni pe care nu mă aşteptam că le vor împărtăşi nici măcar prietenilor, cu atât mai puţin unor necunoscuţi (mie şi Danei) şi încă de la prima întâlnire. Au recunoscut că au venit simţindu-se atraşi de aceste personaje, care le păreau cumva familiare, deşi nu puteau să şi le explice. Doreau să exploreze concret materialul ca să-l înţeleagă, să clarifice situaţiile diverselor scene în relaţie cu ei înşişi, să îşi confrunte propriile lor temeri şi întrebări. M-a impresionat cât de puternic credeau în posibilitatea de a folosi teatrul ca pe un vehicul pentru a înţelege viaţa, de a se include şi a se observa pe ei înşişi în personaj.

Atitudinea potrivită, căci actorul nu poate transmite ceva viu dacă nu este implicat, dacă rolul nu-l atinge în primul rând pe el. Dacă el nu e mişcat, nici celălalt, spectatorul, nu va fi.

Le-am povestit, la rândul meu, cum lucrez, căutând unghiuri de explorat scenic prin metoda trial and error, greşind şi încercând iar şi iar. I-am simţit şi pe ei pregătiţi să-şi asume riscuri, să se expună, psihic şi fizic, conştienţi că materia pieselor le-o cere. Pentru că Sarah Kane nu explică nimic, nu interpretează. Te lasă pe tine să găseşti singur sensul, să-ţi formulezi propriile răspunsuri. Toate actele de brutalitate şi violenţă din piesele ei să fie oare expresia faptului că fiecare personaj suferă din lipsă de dragoste şi că din disperare provoacă altora o suferinţă cel puţin egală? Niciun răspuns nu convinge pe deplin. Căutarea trebuie să continue. La fel şi scenografic: în Blasted (care s-ar traduce prin Distrus, Explodat, Dinamitat?) cum să arunci într-o cameră de hotel o bombă care explodează şi să arăţi că în urma ei rămân doar o gaură în perete, praf şi cenuşă? Sau în Purificare, ce soluţii scenice găseşti pentru Tinker, care îi taie limba lui Carl şi apoi, cu drujba, îl dezmembrează? Sau în Dragostea Fedrei cum rezolvi practic linşajul final al lui Hypolitus de către gloata dezlănţuită?

Tinerii ruşi au înţeles însă că excentricitatea imaginilor nu avea atât de mare importanţă, ce conta era aspectul emoţional şi impactul psihologic adânc al acestor acte groaznice. Tulburările fiinţei ce duc la pierderea identităţii umane, asta au decis tinerii să comunice, trucajele tehnice au devenit secundare. Astfel a venit aproape natural decizia ca la acest proiect să nu fie făcute fotografii, în parte din cauza naturii sensibile a situaţiilor din piese, în parte pentru ca fotografia risca sa nu păstreze, in acest caz, decât aspecte exterioare.

Sarah Kane şi-a luat viaţa în 1999, la 29 de ani, spânzurându-se cu şireturile de la tenişi în spitalul unde era internată (nu ştiam că nişte simple şireturi pot distruge o viaţă, dar şi în acest gest final ea a demonstrat că pentru ea imposibilul devine, tragic, posibil). În timpul vieţii controversa în jurul ei a explodat de la prima piesă şi de atunci ea a devenit constant subiect de scandal. Numele i-a apărut pe prima pagină în Sun şi Daily Mirror, într-o vreme în care invazia din Afganistan şi-a găsit loc doar pe pagina a doua. Măcar pentru o zi teatrul a născut mai mult interes decât evenimentele mondiale! La început, criticii foloseau epitete precum "dezgustător, ridicol, pornografic, violenţă de dragul violenţei", dar, în mod paradoxal, moartea ei tragică a dovedit opusul: că piesele conţineau o reflecţie gravă, matură, neliniştitoare asupra vieţii şi a societăţii în care a trăit.

Am lucrat cu tinerii ruşi opt zile intense. Au fost curajoşi, s-au aruncat, cum singuri se amuzau să spună, "fără plasă de siguranţă", explorând fragmente din Blasted, Dragostea Fedrei sau Purificare, inspiraţi de ideea teatrului total al lui Artaud (dar fără clişeele actoriceşti obişnuite de isterie, urlete, fizicalitate necontrolată, des folosite de cei care cred naiv că aşa e teatrul cruzimii). Ca şi Artaud, Kane dorea să transforme radical modul în care relaţionăm cu teatrul.

Ultimele experimente au fost cu cele două piese finale Crave (oare traducerea bună este Dorinţă aprigă?) şi 4.48 Psychosis, scrise într-un stil diametral opus celor dinainte. Dacă primele se inspirau din tragedia antică, din Seneca, Euripide sau din Shakespeare, ultimele se apropie de Beckett, fiind mai abstracte, voit formale, cu o structură aproape muzicală.

Tinerii ruşi au fost unanim atraşi de 4.48 Psychosis, ca şi studenţii americani, deşi nu e uşor să te apropii nici de acest text, în care lipsesc naraţiunea, personajele, situaţiile unei piese obişnuite. Sarah Kane pare că îşi ascultă propriul subconştient, lăsând cuvintele să plutească liber. Pentru ea, creaţia teatrală are ca scop să comunice esenţa vieţii, aşa cum a trăit-o, total, în tot ce are mai sincer, fără să ascundă nimic. Şi în care noi avem şansa să ne regăsim.

La sfârşitul vieţii, ea dorea să descopere un limbaj cu totul nou, care să depăşească graniţele obişnuite ale teatrului. În ultima zi de lucru am simţit această posibilitate, dar şi că, pentru moment, suntem depăşiţi, că ea ne-a aruncat o provocare pe care încă nu suntem capabili să ne-o asumăm total.

PS: Din aceste două laboratoare, cel din Italia şi cel din Rusia, care m-au trezit din lenevia letargică a verii şi mi-au dat un impuls nou, trag două concluzii:

1) constatarea bucuroasă a faptului că un workshop încă atrage tineri de toate vârstele, care vin de foarte departe (Rwanda şi Ecuador, Siberia şi Cambodgia) să descopere necunoscutul, atât în teatru, cât şi în ei înşişi. În ambele locuri am simţim energia creată din lucrul împreună. Cu toţii ştiam că atelierul nu va dura, dar ceva a rămas acolo, în mânăstirea lui Ellen Stewart din Umbria sau în teatrul lui Meyerhold din Petersburg: dorinţa de a ne întâlni iar şi a descoperi împreună. Când vorbim despre teatru, sharing e cuvântul cheie. În traducere ar fi împărtăşire, dar sună cam prea religios.

Şi:

2) în ce mă priveşte, parcă am poftă după aceste încercări, să pun în scenă iar Richard III altfel decât la Budapesta şi Bucureşti; şi să accept invitaţia oricărui teatru care are curajul să monteze o piesă de Sarah Kane.



 Toate articolele despre Despre teatru şi viaţă cu Andrei Şerban


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 La New York cu Peter Brook (II), Andrei Şerban
 La New York cu Peter Brook (I), Andrei Şerban
 Shakespeare şi Naţiunile Unite la mânăstirea lui Ellen Stewart, Andrei Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer