În noapte - Monştri.

Monştri., debutul în lungmetraj al regizorului Marius Olteanu, e un film alcătuit din trei segmente: în primul, Dana (Judith State) rătăceşte fără ţintă prin Bucureşti, în maşina unui taximetrist (Alexandru Potocean), nemaivrînd să se întoarcă acasă; în al doilea, Arthur (Cristian Popa) are o întîlnire cu un bărbat (Şerban Pavlu) în apartamentul acestuia; ultima parte îi surprinde pe Dana şi Arthur împreună, achitîndu-se de cîteva sarcini domestice neplăcute. Perfect banală la o primă vedere, experienţa filmului devine complexă odată ce înţelegem jocurile subtile de regie ale lui Marius Olteanu: povestea e spusă din mai multe perspective, durează ceva pînă cînd realizăm - graţie diferitelor indicii, de la mesaje la apeluri telefonice - că Dana şi Arthur formează un cuplu şi că segmentele separate care le sînt dedicate se desfăşoară simultan, în aceeaşi noapte. Spectatorii perspicace puşi pe căutat coincidenţe, repetiţii şi motive în oglindă vor fi satisfăcuţi: filmul e suficient de atent încît să întindă zglobiu punţi de legătură între secvenţe - fie că vorbim de o melodie care se aude la radio în taxi şi mai apoi în maşina lui Arthur, fie de o fotografie din mesageria Danei care - vom afla ulterior, în al doilea segment - a fost trimisă de Arthur.

Umplerea golurilor din naraţiune, care sfîrşeşte prin a se rotunji treptat, dar nu total, reprezintă o caracteristică importantă a filmului; alta e dată de ritmul său lent: deşi acoperă, teoretic, doar 24h, povestea tărăgănează din plin. Protagoniştii trăiesc drama-singurătăţii-în-cuplu - ca în filmele lui Michelangelo Antonioni, vorbele sînt de prisos (sau fac mai rău), lucrurile se consumă în regret, în deambulări citadine; chiar şi podul peste calea ferată din final, pe care personajele-martir îşi poartă mai departe tristeţea, e antonionian - o scenă similară, antologică, avea loc în Cronaca di un amore (1950). Consecvent mai ales în primele două părţi - filmate într-un format pătrat -, regizorul întîrzie mult pe chipuri sau urmăreşte răbdător maşinile care dispar în noapte.

Însă dramaturgia gesturilor actoriceşti, oricît de atentă, nu e neapărat fină; lucrurile arătate sînt deopotrivă ascunse şi limpezi ca bună ziua: Dana se spală pe faţă într-o baie din Gara de Nord; Arthur e incapabil să monteze un scaun, lucru care îl scoate din minţi; destul de repede sîntem invitaţi să conchidem: "e clar, problem în dragoste". Pare că Marius Olteanu supralicitează printr-un soi de încredere oarbă în tragismul inutil ca motor al filmului- ca şi cum fiecare cuvînt nespus, fiecare mină palidă, ar putea să trimită către ceva mai important, să indice o ieşire de urgenţă. Or, pînă la final, nimic de genul ăsta nu se întîmplă: după puzderie de dialoguri chinuite, aceleaşi tonalităţi monocorde (mult privit în gol, mult oftat: momenteîn care trebuie să ghicim, probabil, un tumult lăuntric serios) ajung să nu mai spună nimic. Coroborat cu mişcările de cameră ample, frumos coregrafiate, filmul se împotmoleşte definitiv în manierism - vrînd parcă să dovedească cu orice preţ că e descins din Marea Artă (a se vedea şi punctuaţia titlului), cea în care scenele sînt mai lungi decît "trebuie", iar dialogurile ermetice bat pasul pe loc; morga filmului, seriozitatea sa papală (ar zice Cahiers du cinéma), e impenetrabilă - cu excepţia secvenţei care urmăreşte schimbul amoros dintre cei doi bărbaţi, pe drept cuvînt cea mai inspirată, fericit contrapunct al interacţiunilor afectate din rest.

Pentru un film intimist, preocupat de fluxurile discretecare trec dinspre un membru al cuplului spre celălalt, Monştri. are multe de spus despre societate: la radio, o ştire anunţă (timing perfect!), referendumul despre "familia tradiţională", iar un alt post transmite o slujbă religioasă. Branşat la pătura socială a tinerilor frumoşi şi liberi (Dana şi Arthur n-au dificultăţi materiale, grijile lor sînt de altă natură), filmul îşi pierde total acuitatea cînd intră în contact cu ceilalţi, văzuţi, cu toţii, drept intruşi: unui vecin enervant (Gabriel Răuţă) nu-i mai tace gura în prezenţa Danei, perorînd remarci rasiste şi sforăitoare, în timp ce - deloc plauzibil - nevastaacestuiae pe cale să nască; a doua zi, Dana şi Arthur îndură supliciul (Biserică + party) unui botez: toţi prietenii lor au copii şi discută doar despre asta.

În jurul acestui diferend de viziune (a avea sau a nu avea copii) explodează şi secvenţa centrală a filmului, o dispută între bunica lui Arthur (Dorina Lazăr), care susţine vehement ideea de a avea urmaşi, şi Dana. Ironia secvenţei e, mi se pare, dublă: întîi, pentru că o descoperă pe Dorina Lazăr - taximetrista emancipată din Angela merge mai departe al lui Lucian Bratu - într-un rol de-a dreptul antagonic, aşezată între bibelouri kitschoase de pe vremuri; apoi, pentru asemănarea frapantă dintre această scenă şi momentul din Sieranevada în care personajul aceleiaşi Judith State (în rolul care a lansat-o) se ceartă cu deja mitologica Tanti Evelina - o altă versiune a "babei comuniste", acest bau-bau al regizorilor români. Oricît de bine intenţionat, filmul nu se avîntă în afara unei zone de confort uşor arogante; privind aproape exclusiv din acel punct, ceilalţi par aplatizaţi, ridicoli, demni de dispreţ.

Monştri. are, însă, momentele lui - şi poate că prin delicateţea cu care Marius Olteanu restituie luminile nopţii, prin decizia de a filma Bucureştiul nu ca decor generic (aşa cum s-a întîmplat în aproape orice film românesc recent), ci ca rezervor de poveşti şi drame pe care nu le vom intui niciodată - poate că prin astfel de gesturi cinematografice asistăm, de fapt, la apariţia unui cineast de urmărit.