Cio-Cio-San, Ikigai şi pustiul unei grădini japoneze - Madama Butterfly

Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Opera Bastille, Paris, 12.10.2019

Timpurile contemporane au recuperat un concept preluat din Ţara Soarelui-Răsare: Ikigai. Într-o decriptare simplistă, ar însemna motivul specific pentru care ceva există sau sursa principală de bine din viaţa cuiva. Într-o ramificare a explicaţiei, fiecare bucurie măruntă, zilnică, definitorie pentru individ compune o părticică din Ikigai-ul lui. În cazul meu, în seara de 12 octombrie 2019, într-un loc unde am adunat bucurii mari - Opera Bastille din Paris -, Ikigai-ul m-a sărit. Paradoxal, tocmai la Madama Butterfly.

Măcar nu s-a umplut scena de lumină roşie la ultimul acord după jigai (varianta feminină pentru seppuku), aşa cum se întâmplă în 90% din producţiile de Madama Butterfly care exaltă minimalismul, simbolul, pustiul, spaţiul golit de elemente, tipic teatrului Kabuki. Cred că în regia de operă există tendinţe, la fel ca în modă, design, literatură, lifestyle. După ce am văzut o pletoră de Don Carlo în spaţii reci, spitaliceşti, cu toate personajele negre ca un cârd de ciori sau ciocli, iată-mă şi în faţa uneia dintre cele mai esenţializate puneri în scenă ale poveştii geishei pucciniene. Robert Wilson şi-a dezvelit viziunea spectrală a tălmăcirii sale în 1993, într-o premieră despre care s-a vorbit mult, dirijată de Myung-Whun Chung. Atunci, estetica lui spartană a... spart tradiţia exotismelor care amestecau Japonia şi China, a abundenţei de fundaluri, podeţuri şi flori de cireş. Kimono-uri în toate culorile curcubeului şi ambianţe scenice trandafirii s-au văzut înlocuite de o dramaturgie bicoloră, în care luminile reci erau singurele care eliberau şi catalizau emoţia. Astăzi, douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Butterfly-ul lui Robert Wilson rămâne cel mai cunoscut excurs al său în lumea teatrului liric şi cheia de boltă după care şi-a construit alte montări, de la Pélleas şi Melisande la Orfeu şi Euridice. Toată estetica lui Wilson, acest personaj-far al alfabetarului artistic al secolului XX, toate rezoluţiile sale privind actul scenic, context şi soluţie sunt adunate în Butterfly.


La nivel de fotografie, spectacolul este de o plastică absolută. Regizorul s-a debarasat de tot ceea ce a considerat futil. Nu mai e, practic, nimic. Nici recuzită, nici obiecţele, nici podoabe. Adio, dulăpioare, Ottokè, petale, mac roşu, vase, eşarfe, pumnal, tatami. Drept decor, doar o cicloramă albă, pânză ideală pentru schimbările subtile sau bruşte de lumină, vehicul prin excelenţă. Un plan înclinat şi rugos, străbătut de o fâşie de lumină, o abstractizare a unei forme deja abstracte: grădina japoneză. În această ramă, personajele se decupează în cadre de o simplitate absolută. Costumele sunt şi ele străbătute de aceeaşi esenţializare. Butterfly poartă în actul I o rochie atemporală albă, cu singure mânecile alungite şi coafura reminiscente ale spaţiului cultural. În actul al doilea şi al treilea, rochia este aceeaşi, dar neagră.


Negri sunt şi cei mai mulţi cu care împarte scena, de la Consulul Sharpless la perfidul negustor de carne vie Goro, unchiul Bonzo şi caraghiosul Yamadori, pretendentul cu buza umflată. Singur locotenentul Pinkerton poartă o robă albă cu tăieturi drepte, europene. O asemenea reducţie a stimulilor vizuali are virtutea de a circumscrie toată concepţia în ethos-ul singular al teatrului nipon. Dacă este ceva ce sare în ochi mai mult decât contrastele rezultate din înlăturarea oricăror nuanţe intermediare, acel ceva este atmosfera căutat japoneză. Ca o ideogramă simplă, caligrafiată negru pe alb, una care adună în ea un întreg concert de idei, tot aşa se instalează şi viziunea lui Wilson pe retina privitorului. Ca o picătură de cerneală căzută pe o foaie imaculată, tot la fel de pregnant pătrunde tabloul vivant pe care îl propune în spaţiul gigantesc de la Bastille.


Dar tot spectacolul asta este: o înlănţuire de tablouri. O succesiune de poze care funcţionează splendid ca decupaje statice într-un album de fotografii. Mă gândeam ce clar-văzător trebuie să fi fost Robert Wilson. Vulgarizez, dar, la nivel de Instagram, bunăoară, producţia lui convinge. E genul de spectacol din care poţi extrage sute de instantanee şi toate vor avea aceeaşi forţă de comunicare. Fiecare personaj face acelaşi lucru: pozează. Înţepeneşte într-o postură care are totul din felul nipon de a fi, unul pe care mulţi îl înţelegem pe bucăţele şi îl judecăm pripit. Sigur, sunt paşii mici, plierile de mâneci şi toată cealaltă suită de gesturi care ni se par inutile şi pe care ne grăbim să le mătrăşim în buzunarul cu clişee. În fapt, ele au toate noimă, iar aici subtilitatea lui Wilson este limpede. Problema, însă, din punctul meu de vedere, este că urzeala de găselniţe se opreşte aici sau, dacă ea, continuă, atunci sfârşeşte în nişte strofocări cu semnificant îndoielnic. Aşa mi s-a părut, de pildă, personajul copilului, în fapt un flăcăiaş dezbrăcat precum scribul egiptean de la Luvru. Lui îi revine sarcina de a însufleţi un moment-cheie al operei: coro a bocca chiusa şi interludiul succesiv, unul dintre cele mai sfâşietoare momente din opera lui Puccini. Îl vedem dând roată scenei într-o echilibristică forţată, sugerându-ne un fel de parcurs pe fundul pietros al unei ape, de unde culege diverse bunătăţi şi le savurează încântat. Evident că într-o mizanscenă ca a lui Wilson nu te (mai) aştepţi la un infant bucălat şi blonziu. Şi el a luat drumul tuturor celorlalte elemente pe care regia le-a pus la pubelă. Asta nu înseamnă, totuşi, că nu e legitimă o explicaţie, o justificare. Dar mă pierd în amănunte, în loc să mă concentrez pe scena de ansamblu.


Dacă alegi să epurezi în asemenea proporţie ambalajul, mă aştept să muţi lumina pe sâmburele poveştii şi pe firele ce pun în mişcare personajele. În definitiv, unul dintre crezurile iconoclastului regizor este revenirea la un teatru care să scoată la iveală dedesubturile afective. Or, aici, mie mi se pare că dedesubturile au rămas... la demisol. Pierdut în dantela sacadată a gesturilor (nimeni nu se găseşte, nici măcar o secundă, în afara lor - de unde cred că un asemenea spectacol este o probă inclusiv pentru nervii sciatici ai protagoniştilor), nu îţi mai rămâne nimic de dibuit în expresivitatea lor instinctuală. Staţi, îmi veţi spune şi ştiu. Ştiu că modul nipon este inclusiv despre suprimarea oricărei emoţii vizuale şi consumarea ei la adăpostul cărnii. Mai ştiu şi că muzica lui Puccini este atât de frisonantă, încât ultimul lucru care îi trebuie este ca personajele de pe scenă să îi augmenteze redundant intensitatea. Dar Butterfly, o poveste, în sine, atât de atroce şi cu atâtea etaje de interpretare, solicită mai mult decât o carcasă estetizantă. Sunt prea multe piste în Butterfly (ciocnirea culturilor, cruzimea tradiţiilor, superioritatea rasei, condiţia femeii, mentalitatea neamului cuceritor, sexualitate, morală, morav şi abuz) ca să faci abstracţie chiar de toate. Staţi, îmi veţi spune şi ştiu. Ştiu că stilul lui Wilson este de a-şi credita spectatorii cu disponibilităţi intelectuale remarcabile şi de a le încredinţa spectacolele lui ca pe o telecomandă, de unde fiecare apasă pe propriile butoane. Dar Madama Butterfly este teatru liric. Convenţia operei - am mai spus-o - e alta decât a teatrului de proză, iar riscul de a pierde un spectator mai puţin hârşit într-ale analizei e real. Da, am apreciat reacţia sugrumat-oripilată a personajelor secundare la auzul oricăror armonii derivate din leitmotivul America forever. Nu, nu mi-a plăcut că, în splendidul duet de amor de la sfârşitul actului I, soprana şi tenorul cântă cu faţa la public, fără să se atingă (înţeleg găselniţa) şi, în afara unei fălduiri de mâneci, nu se întâmplă nimic. Absolut nimic. E operă în concert cu subtitrare deasupra.


N-aş fi pătimit dacă, muzical vorbind, spectacolul ar fi rupt zăgazuri în mine. Din nefericire, însă, a fost cel mai ubliabil pe care l-am văzut pe scena pariziană. Soprana azeră Dinara Alieva, laureata din 2010 a concursului Operalia al lui Plàcido Domingo, este o prezenţă fermecătoare şi are le physique du rôle (chestiune, de altfel, relativă, în spectacolul lui Wilson). Ce nu are? Cel mai important: voce. Vocea care să învingă efectivul orchestral, să înfioare, să convingă. Cio-Cio-San nu e o păpuşă de porţelan. Puccini i-a dăruit o partitură cu irizări nenumărate. Pentru a fi, însă, e nevoie să ai: strălucire, volum, culori, prezenţă. În seara în care am fost eu, Dinara Alieva nu a avut decât... fragilitatea vocală a unui fluture. Abia a reuşit să fâlfâie până în rândul nouă, cel în care am stat eu. Câteva puncte cheie (finalul primei arii, E questo?, Ei torna e m`ama, toată aria a doua) au fost total anihilate de orchestră. Staţi, o să îmi spuneţi şi ştiu. E datoria dirijorului să menajeze cântăreţul şi să facă astfel încât fosa să devină aliat, nu inamic. Giacomo Sagripanti a condus sigur, energic şi atent. A urmărit cântăreţii şi a reuşit nuanţe de bun gust în interludiu. Nu aş da vina pe el, ci, poate, pe o zi proastă a drăgălaşei soprane şi pe dimensiunile colosale ale auditoriului de la Bastille, greu de umplut până în ultimul ungher. Alături de ea, tenorul ucrainian Dmytro Popov, cu vocea mult mai bine pusă, dar aneantizat de personajul complet amorf al lui Pinkerton. Cel mai mare succes l-a avut Consulul lui Laurent Naouri, robust, detaşat şi nenuanţat, iar Sfinxul din Oedipe-ul enescian prezentat la Festivalul de la Salzburg în această vară, mezzo-soprana Ève-Maud Hubeaux, a impresionat prin cântul curat şi ca la carte în rolul lui Suzuki.

N-am să ascund că am plecat destul de descumpănit de la acest Butterfly. Într-o perioadă în care spectacolul de operă aparţine uneori regizorului mai mult decât compozitorului însuşi, Butterfly-ul lui Robert Wilson e un exemplu. Nu i-am identificat, însă, Ikigai-ul, ci doar caracterele care formează cuvântul, dar nu îl şi umplu de conţinut.


Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Libretul: Giuseppe Giacosa
Conducerea muzicală: Giacomo Sagripanti
Regia: Rober Wilson
Regizor secund: Giuseppe Frigeni
Costume: Frida Parmeggiani
Lumini: Heinrich Brunke, Robert Wilson
Coregrafie: Suzushi Hanayagi

Madama Butterfly: Dinara Alieva
B.F. Pinkerton: Dmytro Popov
Sharpless: Laurent Naouri
Suzuki: Ève-Maud Hubeaux

Foto: Elena Bauer.
Atât fotografiile cât şi clipurile YouTube sunt din reprezentaţii ale stagiunii precedente, cu alte distribuţii. În fotografii apar în roluri principale Svetla Vassileva şi Teodor Ilincăi.