Ce a făcut, aşa de nemaipomenit, reputatul regizor? Păi, nici măcar ceva nemaivăzut; chiar dimpotrivă. 135 de minute fix durează colecţia sa de peliculă filmată la înmormântarea lui Stalin, săvârşită în martie 1953. Lucrând, cum se spune, cu materialul clientului, Loznitsa s-a văzut, la montaj, cam limitat calitativ. Aşa că, din câte se pare, a recuperat la capitolul "cantitativ". A legat, într-un golemia filmul, un maldăr de secvenţe de massă, în care eroul colectiv (alias poporul sovietic) se prosternează, mai mult just decât foarte convingător, în faţa generalisimului ultra-legendar (propaganda nemuritoare) şi ajuns, în cele din urmă, ditai cadavrul adorat şi (pentru un timp) preamărit. Vorba lui Gheorghe Ionescu Gion: "Veţi spune despre mine cu dreptate / I-a fost viaţa luptă necurmată / Să ne convingă cum că lumea toată / sunt gîndurile lui întruchipate // Şi totuşi a pierit, cum totul piere / Iar noi ni-l amintim, mereu mai vag / Rămaşi în plină luptă şi putere / De lupta ce l-a stins zîmbind cu drag".
Valuri de omenire au fost mobilizate de Partid să sufere şi să-l plângă pe "cel mai luminos geniu al omenirii". Filmaţi de ochiul atent, vigilent şi precis al camerei, aceştia alcătuiau eroul colectiv, unul prăbuşit într-o mare şi sinceră suferinţă. Au fost discuţii asupra autenticităţii trăirilor nemurite pe peliculă: sovieticii ăia de rând(uri, rânduri) credeau sincer, sau era acolo doar o megaipocrizie de partid şi de stat? Nimic din ce se vede nu contrazice, nici cu o fărâmă de dubiu, teza oficială a suferinţei dârze, mobilizatoare. Nici Loznitsa nu s-a străduit să sugereze, prin montaj, altceva. De parcă Eisenstein, Pudovkin sau Vertov n-ar fi existat chiar acolo, în cinematografia sovietică. Mai mult de-atât, pe banda sonoră sunt suprapuse ceva văicăreli, plânsete "cu muci" şi paşi târşâiţi trist, semn al sentimentului la fel de colectiv faţă de eroul repauzat. Acesta, la rândul lui, îşi exhibă forţa zdrobitoare... dar numai pe panourile agitatorice şi funebre. Filmat plonjat, în coşciugul ca o cutie de bomboane din vitrina unei cofetărioare de provincie, genialul conducător îşi exhibă, fără voie, strâmbătatea şi micimea (sub aspect fizic), cu o căpăţână hipertrofiată, parcă de gnom, cu mâinile mici (sângele de pe ele nu se vede) atârnându-i neputincioase şi (în sfârşit) mai paşnice, de-a lungul unui trup hidos. Automat, gândul te poartă spre Căinţa / Pokaianie - formidabilul film al lui Abuladze - în care piticul dictator este îngropat... spre a i se ascunde amintirea şi crimele. O revelaţie asemănătoare încerci şi când îl vezi pe adevăratul Beria, din care s-a inspirat parţial (masca facială) cineastul georgian. Discursul lui funebru, înregistrat cu marxist-leninistă sfinţenie de filmangii oficiali şi preluat tale quale de către Loznitsa este o mostră de perfidă şi energică bestialitate, cu ameninţările nici măcar voalate cum că sistemul este pregătit pentru continuarea neabătută a crimelor staliniste.
Din punctul de vedere al revelaţiilor, sau măcar al semnificaţiilor, filmul este sărac. Şi, pe această bază, cam fastidios. Dovadă că spectatorii tot pleacă... Se vrea (şi este) mai mult un fel de restitutio in integrum, excesiv în lăcomia de a spune totul - tot ce s-a păstrat. Rămâne întrebarea oricărui om lucid, dacă mulţimea aia adunată la comandă era sinceră, sau doar manipulată în trăirile ei. Eu aş merge (prin deducţie) pe prima variantă. Gloata are nevoie de idoli - i-au fost serviţi, ca în comunismul iluzoriu, dar la fel de nemuritor în mintea decerebraţilor, fiecăruia după necesităţi. Pentru cei săraci cu duhul, e mai uşor să crezi (până la fanatism) ceea ce nu pricepi. Iar comuniştii, la fel ca şi naziştii, au înţeles, au perfecţionat şi au aplicat asta. Apoi, crimele lui Stalin nu erau cunoscute la vremea aceea. Luase o URSS cu ţărani desculţi, arând cu plugul de lemn, şi o lăsase cu bomba atomică. Câştigase (şi prea puţini ştiau cum) un război... Iar agitprop-ul avusese grijă să le bage-n cap milioanelor de sovietici că făcuse totul, că era un sfânt, căruia îi datorau totul. Am încercat să citesc pe acele chipuri filmate de documentariştii de partid şi de stat ai momentului (şi o făcuseră corespunzător, chiar perfect!) dacă durerea afişată era legată de dragoste sau de spaima de necunoscut. Imposibil de afirmat ceva în sensul respectiv. Răspunsul vine însă, irefutabil, urmărind azi fuduleala naţionalistă a ruşilor (dar şi a uzbecilor, turkmenilior, kirkizilor) plus admiraţia neţărmurită pentru "marele Putin", Lukaşenko, Nuzurbaev etc.
Aşa că Funeralii de stat nu reprezintă decât un fel de remember... cam inutil, în fond. Căci minţile normale au înţeles şi nu uită ce a însemnat Stalin viu. Iar celelalte...