Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fetele cu lacăt din palatele de aur ale poporului - Astra Film Festival, 2019


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Trei filme neaoşe, unul în coproducţie cu niscai surate est-europene (Rusia, Serbia, Germania, Bulgaria - Palace for the People / Palatele poporului), aranjate ca ţintar cronicăresc vin de se leagă, ca să zic aşa, într-un fel de ciclu dialectic: teză-antiteză (sau proteză) -sinteză. Să le luăm pe rând, dar într-o ordine nu tocmai întîmplătoare.

Palatele socialismului încep (desigur, în ordinea cronologiei şi a importanţei) cu măgăioaia Universităţii Lomonosov din Moscova. Imensă, greoaie, totală... de-au băgat sovieticii acolo toată intelighenţia comunistă - aia care nu ajunsese în Siberia. Un simbol al forţei şi duratei infinite, spre comunism în zbor, cum credeau constructorii ei când au făcut-o; desigur că la comanda partidului unic şi în beneficiul total(itar) al acestuia, cu propagandă cu tot. Una mai goleamia ca alta. Imagini spectaculoase prin cele câteva mii de încăperi, acum aduse la standarde funcţionale, inclusiv comerciale, cu săli de dans ,de sport, restaurante; astea pe lângă cele tradiţionale de studiu - biblioteci, amfiteatre, laboratoare, cămine studenţeşti. O descoperire, fără discuţie, pentru orice privitor privilegiat să o inspecteze şi conspecteze audio-video. Urmează surata ei din Belgrad, ambiţia nu atât de megalomanică (pe cât ar fi putut fi) a lui Tito, neaşteptat de modernă şi elegantă, cu săli decorate şi dedicate fiecăreia dintre fostele republici iugoslave. Astăzi, a devenit un palat administrativ doar al sârbilor, de pe urma nebuniei naţionaliste şi distructive a cuplului criminal Miloşevici-Mladici, cei găzduiţi la Haga, în instituţia juridică ce judecă crimele de război. Dar clădirea în sine n-are nici o vină, ea a rezistat şi completează colecţia de eternă inspiraţie sovietică. La rândul lui, Palatul din Berlinul de Est fusese construit, din aceeaşi ambiţie politico-ideologică redegistă pentru cultură şi sport. Foarte modern, la vremea tinereţii lui, s-a uzat moral, până ce a venit Germania Federală peste el şi l-a dărâmat... de parcă n-ar fi fost. Parcul înlocuitor arată mai ecologic decât azbestul cancerigen din pereţii demolaţi, totuşi, cu ceva întârziere... adică în epoca post-ceauşistă. La montaj a urmat tot ceva mare şi ambiţios-cultural: hardughia din Sofia, ctitorită de taica Jivkov la inspiraţia şi chiar comanda fiicei sale Ludmila (deşi asta nu se mai pomeneşte în comentariu, nu poate fi omisă; în fond şi Studiourile cinematografice Buftea s-au datorat dragostei paterne dejiste pentru beizadeaua Lica Ghoerghiu - avea şi nepotismul de partid şi de stat avantajele lui). Clădirea sofiotă a supravieţuit şi pare a fi funcţională - cel puţin candelabrele se aprind iar balamalele de la uşi nu scârţîie prea tare. Pour la bonne bouche: Casa Poporului (pe numele de domnişoară), devenită Palatul Parlamentului, prin căsătorie cu capitalismul dâmboviţean moştenitor. Date fiind dimensiunile faraonice, filmul îi acordă cea mai mare atenţie, comentariul revărsând asupra cui doreşte un maldăr de date specifice, debitate cu aplomb de ghizii tupeişti şi (semi)docţi ce vâjâie vizitatorimea prin spaţiile mai ample decât cele lomonosov-iste, dar din care 40% sunt doar culoare, scări şi alte treceri... de la socialism la capitalism. Făcut fără multe pretenţii estetice, filmul este binevenit şi luminează poporul cineast asupra unui trecut care tindea spre etatizare şi eternizare, în perspectiva viitorului... altfel brusc prăbuşit acum 30 de ani. Să fi fost într-un ceas bun!...


Casa cu lacăt, un documentar-anchetă al Dianei Gavra, porneşte de la un caz aparent mărunt: măsluirea pe bani a unei sesiuni a examenului de balaureat. Nu că asta s-ar fi întâmplat doar în Arad, oraşul ce găzduieşte o casă-simbol (şi acela, golit de sens între timp). Dar discuţia pe tema corupţiei endemice care năclăieşte şi sufocă totul (nu ne îndemna Tovarăşul "să facem totul"?) devine interesantă, chiar incandescentă, cei invitaţi să se pronunţe asupra fenomenului, a originilor şi a consecinţelor sale, dezvoltând idei interesante, convingătoare şi deopotrivă de alarmante. Pornind de la fatalitatea unui spaţiu cultural şi geografic vulnerabil la şmecherie şi ticăloşie, dar quasi-impenetrabil la pătrunderea şi asimilarea valorilor iluminist-occidentale (contractualism şi meritocraţie), discursurile celor care ne explică şi se lamentează cum şi de ce devine treaba cu corupţia endemică la români sunt nu doar interesante, argumentate şi convingătoare dar - ce e mai grav - de-a dreptul deprimante. Fără speranţă? Aproape; şi asta ca să fim, totuşi, optimişti.


Şi uite aşa am ajuns la Fata de aur - un documentar portret, dar şi anchetă, semnat de Diana Morariu Tamaş şi Adrian Robe, film realizat pe parcursul mai multor ani şi care încearcă să facă lumină în încâlcita "afacere Nurofen" care, acum aproape 20 de ani, a transformat-o pe gimnasta Andreea Răducan dintr-o sportivă de valoare, campioană olimpică şi mondială, într-o nedreptăţită victimă planetară. Cel puţin asta crede şi lasă să se vadă protagonista, neîmpăcată cu ceea ce i s-a întâmplat; şi dă-i, şi luptă, pe ritmul refrenului "Bună ziua, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani!" - recte medalia de aur câştigată şi apoi pierdută la Olimpiada de la Sydney, acum aproape 20 de ani. Filmul adună dovezi, imagini, indignări, gafe, lamentări, patetisme, înjurături ca la uşa... sălii de gimnastică, aplauze, autocritici şi altele. Sunt selectate atent şi rânduite cu dichis, cât să exonereze realizatorii de acuzaţia unei pledoarii pro causa. Şi e foarte bine că aceştia n-au căzut în fandacsia naţională potrivit căreia "ăia de la CIO" au avut ceva cu biata fată de aur şi nu s-au lăsat până n-au lăsat-o fără medalie. În pofida convingerii obsesive cu care Răducan îşi joacă rolul (debut excepţional în film, semn că ar face faţă cu brio în orice telenovelă sau sitcom), lucrurile sunt mult mai nuanţate şi mai complicate decât ar putea părea, la o privire superficială. Inclusiv realizatorii simt asta şi, spre lauda lor, nu se aruncă pe derdeluşul indignării patriotice, chiar dacă asta ar fi crescut ratingul filmului. Era şi contraindicat, din moment ce lucrurile, oricât de perfect au fost legendate în aceste două decenii, tot mai păstrează serioase semne de întrebare. Atunci când o serie de personaje filmate una îţi declară off recorder şi alta în priză directă, ţi-ar trebui un şpagat perfect, marca Bellu-Bitang, ca să le conciliezi... şi apoi chiar să crezi fără reţineri în ele... adică în versiunea corectă politic şi patriotic. O altă bilă albă aş acorda Fetei de aur (filmului, nu protagonistei) pentru viziunea echilibrată asupra aspectelor de plan secund, a căror prezenţă şi tratare cresc veridicitatea demersului cinematografic. Mă refer la conţinutul unor casete "de serviciu", înregistrate în sala de antrenament, aflate într-un alt spectaculos şpagat cu imaginea dansantă a unui Octavian Bellu, devenit Moş Crăciun-cu-nasu-n-frişcă, ori a ameninţărilor cu sabia justiţiei. Vorbe... Fapte... Amintiri. Din vremuri demult şi nu degeaba trecute, pe care tinerii şi talentaţii Diana Morariu Tamaş şi Adrian Robe le-au scanat cu dragoste şi responsabilitate.





 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019
 Toate articolele despre Palace for the People


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Până când moartea ne va despărţi - Die Nacht der Nächte / The Night of All Nights la ASTRA Film Festival, 2019, Iulia Hossu
 Fotografiile care dor - Shooting the Mafia la Astra Film Festival, 2019, Anca Mureşan
 Premiile Astra Film Festival, 2019, Comunicat de presă
 Viaţa trăită cu aripile legate - Wife la Astra Film Festival, 2019, Iulia Hossu
 Dacă memorie nu e, nimic nu e... - Astra Film Festival, Sibiu, 2019, Bogdan Burileanu
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer