Uneori, pe parcursul terenurilor etnografice, ai şansa de a le întâlni. Sunt femei care în ciuda ursitoarelor, ce par a nu fi fost deloc darnice cu ele, reuşesc să rămână în picioare. Cel mai adesea le recunoşti după simţul umorului extrem de dezvoltat cu care îşi narează propriile vieţi. Ajungi apoi să îţi petreci timpul cu ele dar îţi dai seama că pur şi simplu nu ai nicio explicaţie a acestei puteri. Când le întâlnesc, mereu îmi spun că într-o zi voi scrie despre ele sau voi face un film cândva. Nu mă ţin niciodată de promisiune. Poate acesta este şi unul dintre motivele pentru care am ales să vă vorbesc despre documentarul ce urmează.
Adina Marin, cea care semnează prezentarea de catalog a selecţiei de documentare reunite sub titlul Puterea: substantiv feminin, notează despre esenţa acestui tip de femei: "Şi adesea aceste personaje sunt femei, iar ele nu simt deloc nevoia să dea de înţeles că sunt puternice. Pur şi simplu sunt."
Alfinaz, personajul principal al documentarului Wife / Soţia regizat de Kirsten Gainet, este o tânără soţie, mamă a doi copii. Soţul său este condamnat pe viaţă şi zace într-o închisoare din estul Rusiei. Familia spune că este pe nedrept condamnat. S-a făcut un abuz asupra lui doar pentru că este musulman. De altfel, întreg episodul abuzului este relatat de către părinţii tânărului. Împreună cu soţia lui au fost prinşi, dezbrăcaţi, separaţi. Împuşcaţi cu gloanţe oarbe, pentru a li se inspira teroare. Obligat a recunoaşte o crimă pe care nu el a făcut-o şi în final condamnat oficial. Închis pe viaţă. Familia are dreptul să-l viziteze o dată pe an, timp de 3 zile. Pentru a ajunge la el, soţia şi copiii străbat întreaga Rusie cu trenul timp de trei zile şi nopţi neîntrerupt.
Documentarul urmăreşte o astfel de vizită fiind filmat în mare parte în tren sau în gări. Alfinaz îşi spune povestea pe acest drum. Nişte prieteni le-au făcut cunoştinţă în luna septembrie. Primul lor fiu s-a născut în luna septembrie, al doilea la fel. După 7 ani de căsătorie, în luna septembrie a anului 2016, soţul ei a fost acuzat pe nedrept şi închis. De atunci, viaţa familiei este complet schimbată, dar asta nu o face pe tânăra soţie să-şi abandoneze soţul. Trăiesc între cele 365 de zile care îi despart până la următoarea vizită. Regizoarea îşi construieşte cadrele în care tânăra îşi spune povestea în mare parte din prim-planuri. În acest mod privitorului i se creează senzaţia de intimitate, ultima stare la care te-ai aştepta în mijlocul unui tren plin de oameni.
Personajul principal nu cred că ar spune despre ea însăşi că este o femeie puternică. În schimb atenţia cu care regizoarea îi construieşte portretul te face să ştii că ai în faţa ta o astfel de femeie. Citind descrierea de catalog a filmului nu aş fi mizat pe acest lucru. Vizionarea documentarului mi-a arătat însă o astfel de femeie, iar pentru acest fapt trebuie să-i acord credit regizoarei.
Desigur, filmul are limitele sale. Kirsten Gainet, soţie ce urmează canoanele islamice la rândul său, declara la sesiunea de Q&A că a făcut acest documentar pentru a aduce în prim-plan un fapt mai puţin cunoscut despre viaţa musulmanilor de pe teritoriul Rusiei. Acest tip de abuzuri asupra oamenilor sunt destul de frecvente. Desigur, o implicare asumată, dar ea transpare pe tot parcursul filmului. În esenţă, întregul documentar este presărat cu paragrafe religioase, cu credinţa şi asumarea unei sorţi potrivnice în gândul că Allah este cel care stabileşte drumul tău. Alfinaz se pregăteşte pentru ceea ce urmează după existenţa de pe pământ. Asta îi dă puterea de a suporta nedreptatea ce i-a fost făcută familiei sale. "O viaţă trăită cu aripile legate", după cum se exprimă personajul la un moment, îmi pare fraza-cheie a întregii naraţiuni. Posibil să fie doar impresia mea. Interpretările rămân deschise.