Privit în ansamblu, demersul lui Herzog nu aduce nici revelaţii, nici clarificări. Totul rămâne cum a fost spus, dar mai ales făcut: în cei numai 6 ani de domnie, evocată prin generozitatea imaginilor de arhivă, acest om însemnat (şi nu ne referim doar la hemangiomul purtat în frunte) a îngropat nemuritoarea Uniune Sovietică, redând Europei, în mod nesperat, libertatea. Că toată opera lui politică a fost posibilă din "necesitate istorică" (vorba lui Marx), fatalitate sau a câtorva erori istorice... asta nu pare să-l preocupe pe neamţ. Vorba rusului: "din greşeală în greşeală, spre victoria finală". Urma alege. Iar această urmă l-a lăsat pe Gorby călare pe un soclu de neatins, oricât au încercat vreun Honecker sau Ceauşescu, un Ziughanov, Elţin, Nazarbaev sau Putin să-l dea jos de-acolo; oricât l-au acuzat, dispreţuit sau urât, din toţi rărunchii, comuniştii sovietici, în vecii vecilor... dar fără amin.
Cum arată Gorbaciov astăzi, în faţa obiectivului camerei? Pardon, prost. Nu mai seamănă aproape deloc cu tipul sclipitor, ardent, fermecător. Transformările fizice sunt, cu regret că trebuie s-o spun, devastatoare. Buhăit la faţă, cu o privire bazedoviană (plus alte mici defecte care sar în ochi, chiar şi fără grosplan). Nici vocea nu mai e aceeaşi, deşi aici stă încă bine: la fel de apăsată, pe alocuri chiar oţărâtă. Din fericire, spiritul a suferit cele mai puţine transformări: omul a rămas încă destul de vioi, conectat la realitate şi combativ... aproape cum îl ştiam din băile de mulţime şi din discursurile sale devenite istorie.
Realist şi galant, Herzog nu se bagă în sufletul lui, dar îl priveşte şi intervievează cu o nedisimulată simpatie: întrebări convenţionale, cu răspunsul dinainte ştiut; adică repetat, căci marele Mişa dă, în faţa camerei şi a microfonului aferent, o probă constantă de memorie neştirbită. (Sper că sună destul de frumos spus, ca să nu fiu nevoit să remarc faptul că repetă aceleaşi teze, fie că ele s-au dovedit valabile sau eronate, în raport cu trecerea timpului).
Încântat de atenţia acordată, bonom, amabil şi binevoitor, ultimul şef al muribundei Uniuni Sovietice are totuşi tăria să recunoască, parcă şăgalnic, că el dorise... cam cu totul altceva decât s-a ales în final: salvarea socialismului şi întărirea, prin reforme, a colosului cu picioare de lut şi cu buzunarele goale cu care, în final, s-a şi îngropat.
Secvenţele de arhivă, alese şi readuse ca argumente de către autorul filmului, vin să-l credibilizeze şi să-i întărească prestigiul cert de care se bucură din partea câştigătorilor. Că opera vieţii lui arată destul de diferit faţă de proiectul iniţial? Asta-i viaţa. Rămân valabile principiile care l-au animat, iar dispreţul şi chiar ura comuniştilor impusri, dari duri sunt condamnate de aceeaşi istorie - o afirmă cu multă mândrie acest Papaşa care îşi trăieşte senectutea, demn şi încăpăţânat, în zona incandescentă şi nu tocmai confortabilă unde admiraţia şi respectul lumii civilizate se ciocnesc cu dispreţul şi chiar cu ora neostoită a compatrioţilor mofluji.
Într-un logic pandant, programul AFF 2019 aduce pe ecran şi capodopera istorică a Marelui Gorby: The Wall, film realizat de un alt german, Jürgen Böttcher. Este vorba, fireşte, de sinistrul zid al Berlinului, ridicat de Hruşciov şi demolat cu ajutorul neprecupeţit al lui Gorbaciov. Timp de 100 de minute, am urmărit cu emoţie şi plăcere un poem scrâşnit, dedicat monstruozităţii istorice şi nutrit din frica şi ura, din disperarea, apoi din încântarea şi entuziasmul germanilor care au trăit cu el în suflet.
O alternanţă de momente, unul mai impresionant decât altul produce un ciudat catharsis acum, când acest der mauer se conjugă la timpul trecut. Momentele păstrate de arhive rememorează cu gravitate de la premisele naziste (imagini cu Hitler şi Mussolini) care i-au ctitorit, chiar fără să bănuiască, temelia până la cele brutal tragice ale victimelor eşuate în timpul tentativelor de evadare.
Desigur, accentul principal cade pe evenimentul deschiderii din toamna lui '89, al spargerii entuziaste de către mulţimile dezlănţuite. Alternanţa năucitoare de planuri şi momente creează spectatorului emoţiile intelectuale şi afective poate chiar psiho-somatice pe care le provoacă, celor mai slabi de înger, celebrele montagnes russes. De la joaca nevinovată a celor căţăraţi pe culmea lui, după trei decenii în care era perceput ca zid al plângerii (şi, destul de des, chiar al morţii), ahtiaţi acum după păstrarea unor sinistre şi inutile fetişuri întru veşnica amintire şi pomenire, până la utilajul industrial care purcede la dezmembrarea şi mutarea lui, în ritmul pikhamer-ului ce sună a mitralieră istovită şi părăginită, victoria distrugătoare a oamenilor deveniţi liberi asupra unui sistem brutal şi opresiv, parcă fără sfârşit, are un aspect surprinzător de domestic şi banal. Bucuria ţopăită a mulţimii este urmată de măreţia unui orizont eliberat din forţa fierului şi betonului care îl încătuşaseră atâta amar de timp. Cum să nu zâmbeşti, iluminat, dar şi recunoscător, închinând un sincer spasiba, Mihail Sergheevici?
Un eseu plin de delicateţe îi închină regizoarea belgiană Élodie Lélu regizorului grec Theo Angelopoulos, prin mediumetrajul ei Letter to Theo. Cu multă sensibilitate, filmul evocă generozitatea militantă, dedicată celor defavorizaţi de soartă, pe care Angelopoulos a afirmat-o în toate filmele sale. O conexiune de suflet aşază acţiunea acestor Scrisori... undeva, pe malul Mării Egee, acolo unde cineastul evocat filma cu predilecţie - loc unde, actualmente, sunt primiţi doar din corectitudine politică mii de refugiaţi eşuaţi dinspre Siria sau Afganistan.
Emoţionant prin vibraţia nobilă pe care o conferă sinceritatea, această Élodie belgiană oferă o pildă de umanitate care nu se poate pierde în neant. Asta pentru cine este binecuvântat cu harul cumsecădeniei şi al compasiunii în faţa nenorocirilor altora. La urma urmei, ar trebui să declanşeze şi asta acelaşi catharsis, nu?