octombrie 2019
Stagiunea concertistică 2019
 
 
În continuarea proiectului Moştenitorii României muzicale, la 12 octombrie 2019, la sala Mihail Jora a Radiodifuziunii Române, a avut loc un deosebit de frumos recital susţinut de violonista Ioana Cristina Goicea şi pianistul Andrei Banciu. Organizatorii Radio România Muzical şi Rotary Club Pipera au prezentat publicului, ca de obicei, doi tineri instrumentişti, care fac cinste României. Ei au obţinut deja un renume la nivel internaţional, studiind la instituţii de mare prestigiu din străinătate şi au dorit să concerteze la Bucureşti, pentru a fi cunoscuţi şi apreciaţi şi acasă.
 
A fost primul recital al Cristinei Goicea, după câştigarea în luna mai a unui valoros Premiu la cel mai greu concurs de vioară din lume, Concursului Internaţional Regina Elisabeta de la Bruxelles. La 26 de ani, violonista, absolventă a Universităţii de Muzică din Hanovra, Germania, are deja în palmares mai multe premii, precum Andreea Postacchini - Italia, 2012, Fritz Kreisler - Viena, 2014, Michael Hill (2017) din Noua Zeelandă, Indianapolis, SUA (2018), Johannes Brahms - Austria, Carl Flesch, Baden Baden, Germania şi premiul I la Concursul din Bonn.
 
 
De curând, Cristina Goicea şi-a lansat două noi CD-uri: Recital-în colaborare cu pianistul rus Andrey Gugnin (Fr. Schubert, G. Enescu şi J. Brahms), Atoll Records, Noua Zeelandă şi Romantic Exuberance-în colaborare cu pianistul Andrei Banciu (R. Strauss, E. Korngold, Stan Golestan p.a.a.), Genuin Label. Cristina Goicea cântă pe o vioară Gianbattista Guadanini, 1761, oferită de Fundaţia Deutsche Stiftung Musikleben din Hamburg.
 
Pentru a înţelege dinamismul vieţii de solist a acestei violoniste spicuim câteva concerte şi recitaluri planificate în calendarul său artistic: violonista tocmai a concertat în 10 octombrie cu Filarmonica din Sibiu (J. Brahms, Dublu concert vioară şi violoncel); urmează să cânte în 18 octombrie cu Orchestra Radio, la Bucureşti (M. Bruch), apoi la Karlsruhe, cu Staatsorchester Reinihsche Philharmonie (D. Milhaud, C. Saint-Saëns), în 26 octombrie, la Freiburg cu Freiburger Bachorchester (Alban Berg), în 16 noiembrie, cu Brandenburger Symphoniker (J. Haydn) în 22 şi 23 şi 24 noiembrie, mai apoi va avea un recital în 30 noiembrie, la Radio France Paris, cu Andrei Banciu, iar în 22 decembrie la Aachen cu Kammerorchester Aachen (J.S. Bach).
 
Vadim Repin, unul dintre cei mai vestiţi violonişti contemporani, o aprecia pe Ioana Cristina Goicea ca fiind "un adevărat artist, cu potenţial de a deveni un star".
 
Recitalul violonistei Ioana Cristina Goicea şi a pianistului Andrei Banciu [1] de la sala Radio din Bucureşti, din 12 octombrie, a adus în faţa auditoriului un program foarte frumos, cuprinzând în prima parte lucrări ale compozitorilor francezi Maurice Ravel şi Camille Saint-Saëns, apoi trei piese de Piotr Ilici Ceaikovski. Cei doi muzicieni colaborează pe scenă extraordinar. Dincolo de faptul că sunt români şi au obţinut împreună Young Duo Award - Premio Trio di Trieste, 2015, în Italia, muzicienii empatizează artistic: se ascultă cu mintea (nu numai cu urechile), creează minunate momente de spontaneitate, cântul lor împreună se întemeiază pe o serioasă pregătire a partiturilor interpretate. Şi mai presus de toate trăiesc muzica, se bucură şi transmit acea energie a frumosului.
 
 
Recitalul a debutat cu Sonata pentru vioară şi pian în sol major de Maurice Ravel. Lucrarea a fost compusă în anul 1923 şi prezentată publicului la Paris, în 30 mai 1927, de către George Enescu şi Maurice Ravel. Sonata a fost dedicată lui Hélène Jourdan-Morhange, o prietenă a compozitorului francez. Însuşi Ravel scria în Schiţă biografică (Esquisse biographique) că pianul şi vioara sunt două instrumente esenţial incompatibile. În realitate, ascultând Sonata, se constată compatibilitatea instrumentelor, desigur, fără a modera contrastele timbrale. Tocmai acest fenomen de compatibilizare a reieşit din prestaţia celor doi muzicieni care au cântat-o la Bucureşti: violonista Ioana Cristina Goicea şi pianistul Andrei Banciu. Ei utilizau uneori în acest scop o timbralitate mascată inter-instrumentală (vioara imita emisia pianului şi invers, de pildă în debutul părţii a treia, Allegro, intonând în manieră staccato motivul cu apogiaturi).
 
"Cele trei părţi ale sonatei definesc trei pasiuni ale francezilor din vremea aceea: în prima parte ni se înfăţişează plăcerea de a admira natura, de a organiza mici petreceri câmpeneşti; în partea mediană Blues, Moderato, apare zugrăvită bucuria seratelor în compania ritmurilor de dans sau a muzicii de jazz; finalul, Perpetuum mobile, Allegro, prezintă elemente de spectaculos, exprimate de către cei mai mari virtuozi instrumentişti ai timpului" [2].
 
Ioana Cristina Goicea a uimit prin coloristica întrebuinţată. Ea controlează perfect procesele tranzitorii ale sunetului, de la atac, la regimul permanent, până la extincţie. Converteşte textul muzical din starea lui virtuală în stare actuală, trimiţând auditoriul la un anume ethos pe care-l intuieşte iniţial, iar mai pe urmă îl selectează creator. Ascultând frazele muzicale din prima parte a sonatei, mă bucuram de diversitatea sonoră etalată: sunete de tip diamant (mai marcate) şi sunete de tip grafit (mai netede). De la densitate la diluare, toată gama de nuanţe crea expresia adecvată momentului. Splendid au sunat acele curbe line şi lungi ale desenelor melodice. Iar ritmul legănat crea interesante ambiguităţi de percepţie metrică. Cât de îngrijit a sunat expunerea monodică a temei iniţiale de către pian! Catifelare, sonoritate redusă, calm ritmic. Armonia amintea de suita barocă franceză. Totul apărea luminos, chiar cristalin. Maniera legato era aplicată desăvârşit de către cei doi interpreţi. Mereu se auzea acel interval de cvartă, subliniat prin trăsătura de arcuş portato. Pedala susţinută de pian în prezentarea primei idei din grupul tematic secund a indus ambiguitatea modală (major armonic - major melodic). Savuram elementele de heterofonie (suprapunerea celor trei idei muzicale) din concluzia temei secunde, precum şi bogăţia încadrărilor metrice traductibile prin ideea de libertate. Blues-ul, partea a doua a sonatei, a adus o diversitate de motive jazz-istice şi un ritm ostinato, cu o pulsaţie de pătrimi. Partenerii aplicau foarte clar principiul improvizatoric atât prin prelucrarea melodico-ritmică a motivelor, cât şi prin cuplarea lor diferită. Ioana Cristina Goicea imita sonoritatea de chitară, prin executarea placată a acordurilor, la cel mai mic nivel dinamic, pianissimo. Iar Andrei Banciu îi imita minunat sonoritatea. Acele motive capricioase cântate de vioară conţineau accente expresive din vibrato, iar microtoniile, glissando-ul şi agogica sugerau atmosfera de jazz european, mai puţin agresiv. Efectele cerute de partitura raveliană erau reliefate printr-o multitudine de procedee tehnice violonistice: pizzicato, sul ponticello, staccato, staccatissimo şi glissando. Finalul sonatei a exprimat spiritul volubil al compozitorului francez. Vivacitatea predomina. Virtuozitatea era una comparabilă cu cea a lui Paganini. În acest Perpetuum mobile energia celor doi interpreţi părea de nestăvilit. Tempo-ul ales avea ceva cosmic. Se recunoşteau teme din părţile precedente, uneori subtil suprapuse. Spiccato-ul avea răpăială de grindină, iar bariolajele viorii erau foarte ample, generând cvasi-acorduri. Valurile dinamice erau spectaculos realizate, iar subito piano nu afecta constanţa mişcării. Cât de misterios a sunat incipitul, pe coarda gravă a viorii! Pianistul Andrei Banciu scotea lumini, irizări, umbre şi culori splendide. Auzeam intervalul armonic de septimă repetat îndârjit. Se strecurau la pian arpegii vioaie de provenienţă spaniolă. Excelent a sunat pasajul descendent în octave al viorii, o zonă foarte dificilă tehnic. Ioana Cristina Goicea controla în Codă creşterea tensiunii, fără afectarea calităţii sunetelor în registrul acut.
 
Programul de muzică franceză a continuat cu două lucrări de Camille Saint-Saëns: 1. Habanera 2. Introducere şi Rondo Capriccioso. Ioana Cristina Goicea a cântat ambele lucrări în varianta pentru vioară cu reducţie de pian, originalul lor fiind pentru vioară şi orchestră. Havanaise în mi major, op. 83, a fost compusă în 1887 pentru violonistul cubanez Rafael Diaz Albertini. Piesa este scrisă într-o singură parte, însă cuprinde mai multe secţiuni marcate de schimbările de tempo.
 
Cei doi protagonişti ai serii muzicale au înfăţişat atmosfera toridă, starea de lâncezeală tipică Havanei, cu clima ei tropicală. Ritmul de habaneră, cu acel accent pe ultima optime era redat cu o mare sensibilitate. Într-adevăr melodia viorii te flata (lusinghiero), cu toate meandrele sale, cu portamento-ul măiestrit executat şi asortat cu un vibrato cald. Pasajele rapide în spiccato aveau strălucire şi elan, cu evidenţierea fină a unor sunete prin accentuări 'înţepate'. Octavele în duble coarde, pasajele cu staccato, secvenţele cromatice de terţe şi sexte paralele, în mers ascendent şi descendent, şiruri de triluri - toate demonstrau virtuozitate şi bun gust. Tema iniţială era splendid afirmată în flageolete artificiale, însoţite de un vibrato fremătător. Lento-ul final, cu arpegiile suitoare frânte ale viorii genera sentimentul purităţii sufleteşti.
 
Pianistul Andrei Banciu este un artist complex. Ştie să fie discret, năvalnic, suplu, ager, sobru, ironic. Iar pentru a parcurge secţiunile cele mai dificile, posedă o pianistică impecabilă. În lucrările camerale este o voce plină de personalitate, iar în piesele în care susţine acompaniamentul viorii se mulează perfect pe intenţiile interpretative ale protagonistei, fără a o acoperi ca intensitate, folosindu-se de o ritmică precisă, precum şi de o agogică rafinată.
 
Tema Habanerei a fost utilizată ca muzică a filmului La neuvième porte / A noua poartă, (1999) a regizorului Roman Polanski, precum şi în filmul german Effi Briest a regizorului Rainer Werner Fassbinder (1974). De asemenea, tema a fost folosită pentru un cântec faimos în anii'50, intitulat Sugartime, compus de Charlie Phillips şi Odis Echois.


Introducere şi Rondo capriccioso, în la minor, op. 28 a fost scrisă în anul 1863 şi dedicată faimosului violonist spaniol al vremii, Pablo de Sarasate, care a şi cântat piesa în primă audiţie la 4 aprilie 1867. Iniţial, lucrarea era gândită ca final al primului concert pentru vioară şi orchestră a lui Saint-Saëns. Mai târziu, Claude Debussy a aranjat piesa pentru două piane.
 
Ioana Cristina Goicea şi Andrei Banciu au încântat publicul de la sala Radio etalând calităţi muzicale splendide. Ascultându-i îmi aminteam de o maximă a lui La Rochefoucauld: Toate sentimentele au un ton, gesturi şi aere ce le sunt proprii. Şi acest raport, potrivit sau nu, agreabil sau dezagreabil, este ceea ce face ca persoanele să placă sau să displacă [3]. Ioana Cristina Goicea şi Andrei Banciu ne plac pur şi simplu.
 
Am mai ascultat trei piese de Ceaikovski: Meditaţie, Amintire dintr-un loc drag, Melodie, op. 42 nr. 3; Vals-Scherzo, op. 34. Contemplam şi admiram evanescenţa. Sunetul venea şi se topea în neant, în inaudibil. Arcuşul continua trăsătura în aer. Triluri sprintene, sonorităţi de clopoţei în articulaţia de la pian, pedalizare elaborată, staccatură impecabilă, alături de cantilene superbe. Mult romantism transmis.


Cei doi muzicieni au oferit cu generozitate trei bisuri, aproape încă un recital: Scenă din grădină din Suita mult zgomot pentru nimic, op. 11 (piesa a treia dintre cele patru) scrisă de compozitorul austriac Erich Wolfgang Korngold, după comedia romantică a lui William Shakespeare; este momentul în care Benedick şi Beatrice tachinându-se, până la urmă se îndrăgostesc. O muzică sublimă!


Alt bis a fost reluarea finalului Sonatei de Ravel, un adevărat tur de forţă, făcut cu o bucurie şi un chef de a cânta extraordinar.
 
Un recital minunat!
 
NOTE
[1] Pianistul Andrei Banciu s-a născut la Timişoara în 1985, a început studiul pianului cu profesoara Maria Bodo, apoi la Universitatea de Arte (UDK) din Berlin, cu profesorul Klaus Hellwig şi la Hochschule für Musik «»Hans Eisler - Berlin, cu profesorul Fabio Bidini. A studiat acompaniamentul de Lied cu profesorul Wolfram Rieger. S-a perfecţionat cu Paul Badura-Skoda, Pascal Devoyon, Rainer Beker, Karl-Heinz Kämmerling, Jacques Rouvier, Rudolf Buchbinder şi Mennahem Pressler. A câştigat numeroase premii, precum: Rovere d'Oro, San Bartolomeo al Mare, Italia (1995), Jeunesses Musicales Bucureşti (1998 şi 2002), Kissinger Klavier Olymp, Bad Kissingen, Germany (2004), Béla Bartók, Szeged, Ungaria (2006) şi la Artur Schnabel Piano Competition, Berlin (2010). În 2015 a câştigat în Duo cu Cristina Goicea Premiul II la Concursul de muzică de cameră din Trieste, Italia. A cântat la Concertgebouw, Amsterdam, St. Martin-in-the-Fields, Londra, Ateneul Român, Teatro Ristori şi Teatro Filarmonico, Verona. Este membru fondator al ansamblului Jacques Thibaud, concertând în Germania, Franţa, Italia, Polonia, Ungaria, Ţara Bascilor, Marea Britanie şi Belgia. Andrei Banciu este profesor la Universitatea de Muzică şi Teatru «Felix Mendelssohn Bartholdy» din Leipzig din anul 2012, şi la UKD - Berlin, din 2014. Între 2016 şi 2018, a predat la Universitatea de muzică «Franz Liszt» din Weimar, iar începând din octobre 2018 este profesor la Hochschule für Musik «Hanns Eisler» din Berlin.
[2] Vornicelu, Cristian: Stilul muzical francez din prima jumătate a secolului XX în viziunea violonistului Dan-Claudiu Vornicelu, Editura Muzicală, Bucureşti, pag. 107.
[3] La Rochefoucauld: Maxime, Editura Polirom, pag. 126.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus