Spectacol al ansamblului Béjart Ballet Lausanne
Tous les hommes presque toujours s'imaginent de Gil Roman
7 danses grecques de Maurice Béjart.
Tous les hommes presque toujours s'imaginent
Scena ca un manej având în centru, aproape de mantinelă, un semn, un soclu sau scena unui teatru de marionete.
Totul este alb, alb ca puritatea minţii noastre în faţa obstacolelor vieţii.
Dansul are limbajul său de povestit, de comunicare, de dialog cu noi cei care privim şi ascultăm, prin "vorbele" trupului.
Bărbat şi femeie, bărbaţi şi femei, corpuri frumos lucrate, sculpturi vii, sculpturi cinetice, într-o înlănţuire, uneori până la încleştare, la limita erotismului, ca apoi brusc să se ducă într-o pietate aproape religioasă.
Gil Roman timp de şaptezeci de minute ne-a provocat mintea, ne-a provocat la un dialog cu teme diverse de la dragoste împărtăşită la gelozie, de la sinceritate la minciună, de la viaţă luminoasă, plină de speranţă, la întuneric şi gri.
Spectacolul provoacă simţiri şi stări speciale prin gândurile adunate în mişcarea trupurilor, prin mersul timpului parcă oprit, uneori, sau doar încetinit, cât să putem memora gesturile ce spun cuvinte.
E un amestec de întâmplări, reacţii umane lăsându-ne pe fiecare să ne imaginăm povestea noastră.
E un mic roman compus din acte legate între ele prin mereu aceleaşi perechi de îndrăgostiţi care se amestecă, se despart, se schimbă, se reîntâlnesc, reclădesc viaţa şi atunci când peste ei vine să-i mângâie valul nopţii, sau al morţii, lăsând în urmă trupuri fără mişcare, dar cu putere de renaştere.
Tot zbuciumul frumoaselor corpuri, îmbrăcate (costume desenate de Henri Davila) în bucăţi de voaluri transparente sau translucide sau pânze opace (ce lasă liber ochiului către detalii ale corpului), torsiuni, mişcări mecanice, sacadate, mişcări sincronizate... căderi în gol, alunecări pe verticala peretelui cubului central, căderi spre nefiinţă dar oprite de mâini salvatoare.
Îţi rămâne în cap sunetul, amestec de trame de jazz (muzica lui John Zorn - click aici) cu trimiteri către muzica orientală (ba uneori am perceput sunete arhaice de prin părţile de aici de la noi!), ritmuri rituale sau războinice.
Îmi revine imaginea unui văl negru, ca un voal al nopţii eterne, care trece peste trupurile căzute, umple spaţiul şi apoi dispare ca un fum. Este momentul în care am crezut că se opreşte povestea, dar nu a fost aşa, a fost, pentru mine, un final fals. De acolo spre finalul adevărat interesul scade, căci intervine oboseala în faţa repetivităţii.
Parte integrantă a spectacolului sunt videoproiecţiile (Marc Hollogne) cu imagini rupte din dramaticul dansului, ca un vis alb amestecat cu fum negru şi care completează drumul scurgerii corpurilor ca nisipul dintr-o clepsidră.
Nu pot şi nu vreau să mă situez pe poziţia unuia care cântăreşte şi dă un verdict asupra valorii tehnice a dansatorilor şi nu o fac în primul rând pentru că am avut prilejul să fiu alături de astfel de artişti, am lucrat cu ei în calitate de scenograf şi lighting designer, şi cunosc efortul şi dăruirea unor astfel de artişti.
Da, performanţa lor este egală cu dăruire totală.
Ceea ce pot spune însă este că Gil Roman, deşi a stat mulţi ani lângă Béjart, este Roman nu Béjart; alt mod de a "desena ", altă filozofie a dansului.
L-am avut vecin de scaun, fără să-l recunosc că este Gil Roman, dar l-am simţit că era încordat şi extrem de atent, cu mici tresăriri în anumite momente, reacţii pe care le-am interpretat ca fiind ale unui pasionat al dansului. A doua zi am văzut poza lui şi regret că nu am fost mai atent, dar ştiu ce înseamnă să stai în sală şi urmăreşti spectacolul la care ai lucrat.
Maurice Béjart / Gil Roman
7 danses grecques
Diferenţa între Maurice Béjart şi Gil Roman s-a văzut clar în partea a doua a spectacolului.
Scena goală care în lumina razantă era ca puntea unui vapor se umple de muzica lui Mikis Theodorakis.
Ceea ce ştiam, ce citisem despre aceste 7 danses grecques, anume că Bejart a interpretat şi reinventat dansul grecesc "sirtaki", se desfăşura sub ochii mei şi la fiecare dans, din cele şapte, care se termina îmi creştea regretul că trece.
Baletul clasic cu toate regulile sale pus în scenă ca dans "folcloric" este ceva ce pare imposibil de realizat.
Ca să înţelegem mai bine felul în care a fost lucrat acest 7 danses grecques, să recitim ceea ce a scris Bejart în 1983 despre acest spectacol:
"Ceea ce numim folclor (eu personal prefer termenul artă tradiţională) este întotdeauna greu accesibil şi aproape imposibil de capturat, iar faptul că cineva aparţine sau nu tradiţiei unei culturi nu este nici un avantaj, nici un handicap. În fond civilizaţiile noastre ne-au înstrăinat atât de mult de spiritul tradiţional încât ne este foarte greu să înţelegem procesul mental care a dat naştere acestei arte în trecutul îndepărtat.
Există totuşi o soluţie a problemei: să devii celălalt, nu să îl portretizezi. Să îmbrăţişezi Creaţia prin linia sa interioară - prin forţa sa ascunsă în înţelegerea rădăcinilor unui popor, unei etnii sau a unui grup cultural, reducând folosirea clară a citatelor folclorice.
În cazul dansului, interpretarea arheologică sau tradiţional-populară a avut întotdeauna un aspect rigid şi jalnic. Pentru 7 danses grecques am încercat să împrumut cât mai puţin din "paşii" autentici ai dansului grecesc. Unele dansuri au două sau trei trăsături ale acestora; altele deloc, şi acestea din urmă sunt de fapt cele de succes, cele mai Greceşti dintre toate!
Am lucrat pe insula numită Thalassa unde Theodorakis m-a introdus în această muzică pe care am primit-o cu entuziasm şi care a devenit capitolul final al muncii.
Mai târziu numărul dansurilor a fost redus de la nouă la şapte şi coregrafia a fost refăcută cu o rigoare matematică (unele dansuri sunt compuse ca fugile lui Bach) astfel încât să devină un balet în care Grecia este prezentă, chiar dacă împrumutul din folclor este minim, iar costumele specifice lipsesc, fiind înlocuite de cele pe care dansatorii le poartă la repetiţii."
Bucuria pe care o simţi ca spectator în viteza cu care se derulează dansurile cu solişti, duet, trio, cvartet sau ansamblu, te umple, te ridică.
O seară în care am uitat de politică, de griji, de vremea schimbătoare, de luna roşie şi m-am lăsat purtat pe aripile, diafane de data asta, ale artei dansului.
Post Scriptum: Când a început spectacolul, prima parte, Tous les hommes presque toujours s'imaginent, gândul mi-a fugit la picturile lui Michelangelo, la sculpturile lui Rodin, la picturile lui Delacroix sau Gericault, m-a dus către o cultură care a inspirat arta modernă prin frământare şi dinamism. Secolul al XX-lea şi al XXI-lea au continuat, au folosit aluviunile pline de aur şi diamante ale secolelor premergătoare.