La New York cu Peter Brook (I)

Cu regularitate anuală Brooklyn Academy of Arts sau, mai recent, Theatre for a New Audience invită cea mai recentă montare a lui Peter Brook de la Paris în Brooklyn pentru o serie de aproximativ o lună de reprezentații. În 2018 a fost adusă producția Prisoner, în 2019 WHY?.

De fiecare dată, sosirea lui Peter Brook la New York înseamnă și prilej de a ne revedea, prilej pe care nu îl ratez decât dacă tocmai atunci mă aflu eu de partea cealaltă a oceanului. Ne întâlnim des și profit de faptul că el trebuie să călătorească aproape zilnic în Manhattan, invitat să susțină diverse conferințe sau workshopuri, pentru a-l acompania ori în taxi, ori în mașina condusă de Dana, o "șoferiță" și o prietenă în care Peter are mare încredere.

În și în afara traficului newyorkez am petrecut multe ore împreună în această toamnă și, ca de obicei, impresionat de inteligența lui remarcabilă, care nu s-a tocit nici la 95 de ani, am notat - câteva zile mai târziu, după ce impresiile s-au așezat - fragmente reținute din discuțiile avute. Nu numai acuitatea minții lui este extraordinară, dar și longevitatea în teatru. Uimit că nu încetează să se gândească la proiecte viitoare, parțial îngrijorat că la o anumită vârstă poate e prea mult, parțial interesat să aflu, sondându-l pe el, ceva și despre mine însumi - căci, deși contemplu uneori ideea că va sosi timpul să iau o pauză de teatru, continui să lucrez bucuros de energia ce-mi oferă lucrul - l-am întrebat dacă știe când se va retrage. Răspunsul a venit clar și ferm: "Atât timp cât încă simt că pot să fiu de ajutor, nu mă voi retrage. Dacă, prin intermediul acestui instrument practic care e teatrul, contribui cu ceva pozitiv, atunci are sens să continui. Cred că am chiar o responsabilitate. Altfel ar fi inutil".

Percepând din mașina în mișcare atmosfera metropolei, a vorbit despre faptul că în acest moment trăim într-o lume în continuă schimbare, la care trebuie să ne adaptăm rapid, uneori de la o clipă la alta, să negociem între aspirații personale ale fiecăruia, idealuri la nivelul cel mai înalt posibil, și realitatea vieții cotidiene. Ajustările sunt o necesitate. Compromisul nu mai este acum ceva bun sau rău, a devenit pur și simplu o realitate, parte din ajustările nesfârșite pe care suntem nevoiți să le acceptăm și cu care trebuie să trăim. Dar, în același timp, păstrăm în noi dorința nostalgică spre un ideal, spre o conexiune secretă cu altceva. De aceea în teatru e posibil, chiar și pentru scurtă vreme, să ne eliberăm de compromis. Înțelegem, poate, de ce mergem la teatru -- ca să ne amintim că e posibil să trăim într-o altă calitate a vieții.

Privea din mașină blocurile aliniate pe autostradă (mai bine zis le intuia, căci vederea îi e acum foarte slăbită) și m-a impresionat comentariul lui: "Frumusețea unică a New Yorkului... să te gândești că în spatele milioanelor de ferestre mici se află ființe umane, fiecare cu dorințe, speranțe, frici, cu tragedii, cu bucurii... e emoționant și ne aduce aminte că noi toți suntem ca niște picături minuscule în acest imens univers pe care nu știm să-l servim".

Mai spunea că în lumea noastră, în care aparent totul, la toate nivelele, se deteriorează, e foarte ușor să depunem armele și să spunem: "Nu se poate face nimic!" Chiar dacă pare aproape adevărat, aceasta atitudine este de fapt o totală minciună. Pentru că, oricât de neagră și dramatică pare să fie o situație sau alta în care ne aflăm, întotdeauna se poate face ceva.

Astăzi singurul lucru care ne poate ajuta cu adevărat este ceea ce e pozitiv.
Să ne scărpinăm în cap și să ne plângem despre tot ce e negativ e mult prea ușor, să capitulăm e destructiv și nu duce nicăieri.

În teatru avem șansa să arătăm concret că un grup poate gândi, lucra, discuta împreună, poate simți și acționa împreună. Și pentru asta avem nevoie de exemple ce iau forma unor povesti care să ne inspire.

"Îmi amintesc de copiii mei când erau mici și mă chemau să le spun o poveste la culcare. În timp ce citeam, îmi dădeam seama, din mici gesturi, din felul în care își mișcau trupul, dacă erau sau nu interesați. Mă bucura să-i simt atenți și, când venea timpul stingerii, strigau în cor: «Continuă, mai vrem să ascultam!». În serile când nu se întâmpla așa, știam că ceva n-a mers bine, că povestea nu i-a captivat. Le vorbesc des actorilor despre asta și folosesc acest exemplu simplu. Întrebarea este: cum să spui o poveste care trezește interesul, care să ne pună în relație cu ceva ce nu știm?"

Cu gândul la spectacolul meu cu Richard 3 și cum a fost interpretat de unii drept teatru politic (deși nu am avut deloc această intenție), l-am întrebat pe Peter ce crede despre teatrul politic azi și în general.

Ce urmează nu e un citat exact din Peter, este ceea ce am reținut din ce a spus. Problema cu teatrul politic este că un public, care vine la teatru deja frustrat, furios și negativ din cauza a tot ce se întâmplă în jur, pleacă la final și mai frustrat, și mai furios, și mai plin de negativitate. La ce folosește? Nu ajută la vreo schimbare și nu face bine nimănui.

Nu pui în scenă o piesă ca să transmiți mesaje politice și să educi societatea. Trebuie să ne fie foarte clar: o piesă e o experiență umană care poate să însemne ceva doar pentru cei care sunt prezenți acolo, o experiență în care fiecare dintre noi poate primi ceva filtrat prin propria sensibilitate și înțelegere individuală. Ecoul acestei experiențe ne poate ajuta în relație cu propria noastră viață și a celor din jur. Nicio piesă nu a schimbat nici lumea, nici politica lumii. Brecht a greșit crezând asta.

Pentru mine teatrul e arta prezentului.
Ca să nu devină o simplă formulă, trebuie să fie pusă mereu la încercare. Alegem de exemplu o temă veche, un mit. Știm că un mit are capacitatea să atingă adânc, într-un loc pe care îl numim subconștient; ești atins și dintr-o dată ceva iese la lumină, în momentul prezent, legat, inițiat direct de mit. Dar nu putem miza pe asta. Dacă cineva se gândește să facă un spectacol folosind niște mari legende vechi, doar pentru că știe că asta va atinge publicul, va vedea că "rețeta" nu prinde. Când cei din sală își spun: "Cunoaștem povestea, e veche, nu suntem convinși, cui îi pasă?", e clar că mitul per se nu funcționează. Și e firesc să fie așa, pentru că un mit se schimbă tot timpul în raport cu situația de azi. Trebuie să găsim relația, ceea ce au în comun mitul și timpul prezent, ca spectatorul să se poată simți implicat și să exclame: "Ah, asta mă privește. Aici e vorba despre mine!"

Brook lucrează în teatru din 1943 (a debutat exact în anul în care m-am născut). După o carieră lungă, experimentând cu toate formele de spectacol în teatru și operă, a ajuns acum să nu-i mai placă să fie numit regizor, nici director de scenă, nici producer, nici metteur en scène, ci distiller (distilator). Persoana care distilează e desigur un termen surprinzător și când mi-am arătat mirarea am aflat că, tânăr fiind, l-a cunoscut pe Gordon Craig, care se apropia de sfârșitul vieții. Acesta i-a dat un sfat pe care tânărul Brook l-a păstrat secret toată viată, dar pe care l-a înțeles abia acum. Craig i-a spus, "În artă trebuie să știi să elimini, să elimini și iar să elimini. Altfel nu vei ajunge niciodată la esență". Atunci mi-a devenit clar: urmărind cariera lui Brook, e evident acest proces treptat de despuiere, de simplificare, de eliminare a tot ce este inutil.