La New York cu Peter Brook (II)

Citiţi prima parte a acestui articol aici. Textul a fost prilejuit de o nouă premieră a lui Peter Brook la New York, ocazie pentru Andrei Şerban de a-l revedea şi de a discuta despre teatru şi viaţă.

Ultimul spectacol (sau mai bine zis cel mai recent, căci la 95 de ani Brook continuă să surprindă, oferind anual un titlu nou) e un tribut adus teatrului, dar şi un semnal de alarmă.

Se intitulează Why?, cuvânt care e printre cele mai des folosite în conversaţiile de zi cu zi ale lui Brook de când îl ştiu. Oare de ce mereu foloseşte acest de ce? De ce teatru, de ce trăim? Dar şi referitor la detalii banale din viaţă, care brusc devin speciale şi neobişnuite. De ce este, pentru el, o expresie magică.

La intrarea în sală, la noul spectacol semnat de Peter Brook şi Marie-Hélène Estienne, vezi proiectat pe fundal, cu litere mari, WHY? (DE CE?). Deşi durează în jur de o ora (că mai toate spectacolele lor din ultima vreme), e distinct divizat în două părţi. Prima parte e o interogare despre ce e teatrul şi care e sensul lui, a doua îi e dedicată lui Meyerhold, regizorul despre care se spune că a revoluţionat artă scenică a secolului XX, un fel de Picasso al teatrului, sau, aşa cum îl vede Brook, un martir comparabil cu Socrate, în sensul sacrificării propriei vieţi de dragul adevărului. Ca în mai toate creaţiile recente ale lui Brook, scena este aproape goală, fără decor. Brook este fidel astfel principiului de el inventat şi care a dat titlul faimoasei sale cărţi: Spaţiul gol, carte care a influenţat adânc generaţii de oameni de teatru, de la a mea până la cele mai recente.

Impresia pe care am avut-o (şi pe care i-am împărtăşit-o atât lui Peter cât şi co-autoarei Marie-Hélène) a fost a unei amuzante, uşor superficiale, metafore despre teatru, inventată de Brook şi presărată de întrebarea de ce. Astfel Dumnezeu a creat oamenii, dar apoi imediat a apărut plictisul. Oare de ce? Pentru că noi oamenii nu am ştiut ce să facem în ziua dedicată odihnei. Ca să salveze situaţia şi să ne scoată din amorţeală, Cel de Sus a creat teatrul. Deşi a fost întâmpinat cu bucurie, în timp a creat confuzie şi chiar a fost considerat o greşeală. Oare de ce? La rândul lor, cei trei actori se întreabă de ce şi-au pus toată energia în a face teatru. Atât spiritul cât şi fiecare celulă a trupului lor sunt pline de memorii şi întrebări. "Oare pentru ce mi-am dedicat viaţa? Despre ce e vorba? De ce? Why?"

Jocul actorilor în prima parte e plin de graţie, inventiv, când amuzant, când serios, când o formă de teatru naiv, ca un spectacol de păpuşi, când imediat, direct, când subtil şi rafinat.

În a doua parte, e povestită tragedia lui Meyerhold, întâi un vajnic suporter al revoluţiei bolşevice, membru activ al Partidului Comunist, deţinând funcţii oficiale la instalarea puterii sovietelor, dar care nu a scăpat de paranoia lui Stalin de mai târziu, acesta condamnându-l în mod pervers la puşcărie, tortură şi moarte. Stilul se schimbă, devine o formă de teatru documentar, actorii reconstituie sumar mişcările bio-mecanicii, celebra tehnică actoricească inventată de regizorul avangardist, citesc din scrisori, din transcrieri ale diferitelor mărturii ale epocii, inclusiv o relatare macabră a uciderii violente a actriţei Zenaida, soţia artistului. La un moment dat, din închisoare, Meyerhold declara că "teatrul e o armă periculoasă". E un citat riscant...

La finalul spectacolului întrebarea din titlu - WHY? - plutea în aer cu o densitate grea, mult mai gravă decât expresia ludică, jucăuşă din partea întâi. O tăcere lungă s-a aşternut peste scenă şi sală. Un moment de suspensie, atât de îndrăgit de regizorul distilator, care preţuieşte tăcerea la finalul unui spectacol mai mult decât aplauzele. În tăcere, când e simţită natural de toţi, respirăm parcă împreună, o percepţie a două mişcări opuse care se complementează: expansiune şi contracţie, plin şi gol, involuţie şi evoluţie... o oglindă globală a vieţii. În tăcere totul e trăit, totul e spus; aplauzele sunt o dovadă de bucurie şi apreciere, dar rămân o expresie exterioară.

Cei trei actori, cu care Brook a colaborat des, au toţi personalităţi puternice, nu scapă nici ei de "actor's ego", cum singuri recunosc. Dar în lucrul împreună, am avut senzaţia că uneori erau un singur trup, când se ascultau reciproc, când erau atenţi la cel mai minuscul gest al celuilalt. Vanitatea de care suferim toţi, în special cei care chiar credem că suntem cineva, se topeşte în aceste clipe când se face simţită iubirea pentru celălalt, de care suntem toţi capabili dar şi dornici s-o exprimăm în teatru. În aceste clipe de graţie, ei deveneau un singur om cu trei capete.

La discuţia cu publicul de după spectacol, Brook a vrut să afle impresii din sală. Cei mai mulţi erau atinşi şi entuziasmaţi, câţiva erau mai rezervaţi. Unele pasaje li s-au părut cam naive şi simpliste, expunerea despre Meyerhold cam didactică şi aridă, mai potrivită într-o sală de conferinţe decât în teatru.

Dar Brook şi Estienne au declarat că au simţit o datorie, chiar o obligaţie sacră, să evoce azi cazul Meyerhold ("E un omagiu şi o evocare", a spus Estienne) în special pentru cei tineri, pentru a provoca întrebarea de ce acceptăm că teatrul să fie folosit, în orice sistem, inclusiv unul totalitar, ca să sugrume adevărul şi să-l transforme în minciună?

Spectacolul va merge, după New York, într-un turneu lung, care include şi Moscova. Cum tocmai am fost în Rusia, Peter era interesat să afle impresii proaspete şi I-am avertizat că în acest moment cazul Meyerhold ar putea provoca reacţii pasionale acolo prin asemănarea cu ce i s-a întâmplat regizorului Serebrenikov, recent eliberat din arest la domiciliu, condamnat şi el pe baza unor motive aparent inventate. Din vremea lui Stalin până azi, teatrul în Rusia pare să fi rămas o armă periculoasă. Pe noi toţi ar trebui să ne inspire această metaforă a lui Meyerhold, ca să ieşim din pasivitate.

Why? a primit la New York cronici în majoritate elogioase şi săli mai pline decât spectacolul precedent semnat de Brook-Estienne, care, în 2018, fusese mult mai controversat.

Prezentat în acelaşi teatru din Brooklyn sub titlul Prisoner, spectacolul punea în scenă un caz real al unui tânăr care devine criminal dintr-o întâmplare nefericită şi imediat e îngrozit şi obsedat de fapta lui. Şi-a omorât tatăl şi ştie că nu are scăpare, că de acum încolo vinovăţia îl va urmări pentru restul vieţii. Simte că are nevoie să fie pedepsit pentru a putea parcurge un proces de eliberare interioară, ca să se salveze de păcat. Dar i se dă o pedeapsă neobişnuită: e condamnat să stea, nu într-o celulă, ci în afara ei, în faţa zidurilor puşcăriei, de unde să-şi contemple fără încetare fapta. Din momentul când se trezeşte dimineaţa şi pe tot parcursul zilei, trebuie nu doar să rămână acolo, ci să fie prezent faţă de tot ce se întâmplă atât în afara, cât şi înăuntrul lui. Ce înseamnă asta: să fii prezent mereu, în fiecare clipă?

Peter a scris piesa inspirat dintr-un fapt real. Povestea auzită cu 50 de ani de urmă în Kabul, unde se afla să filmeze Întâlniri cu oameni remarcabili, despre tinereţea lui George Gurdjieff, l-a urmărit. Când l-am întrebat ce l-a atras, mi-a spus că în primul rând a fost înţelepciunea tradiţională, care caută nu doar pedepsirea crimei, ci şansa ca vinovatul să se poată curăţa de rău, să se răscumpere, să se purifice prin efort şi sacrificiu. Prizonierului i se spune că are de trecut o probă grea: aceea de a renunţa la libertate, fiind obligat să privească tot timpul înăuntrul său şi să-şi vadă propriile umbre care l-au condus la crimă, aspecte pe care nu le-a bănuit niciodată.

Apoi vine unchiul lui şi îl anunţă că va începe o nouă etapă, în care orice va face, fie că vorbeşte, se mişcă, mănâncă, se spală, doarme, va purta închisoarea înăuntrul său, deci nu mai este vorba de o închisoare exterioară.

Apoi, în poveste, se întâmplă că închisoarea exterioară e chiar distrusă. Deci devine clar, la finalul piesei, că e vorba de un proces profund spiritual. Trebuie să înţelegem că un moment de remuşcare, deşi puternic, nu ne absolvă brusc. Nu e destul să spun "am fost la biserică, m-am spovedit şi acum mă simt liber." O persoană sinceră (şi sinceritatea este o extraordinară exigenţă obiectivă impusă nouă, tuturor) dacă doreşte să fie onestă cu sine şi cu ceilalţi, cât timp respiră, până îşi da sufletul, nu poate pretinde naiv că s-a purificat, nici că de la o zi la alta s-a îndreptat, că a plătit şi şi-a reparat toate greşelile. Confruntarea cu închisoarea interioară nu are sfârşit, este o exigenţă crescândă până la trecerea în nefiinţă: până la ultima suflare lupta continuă. Zilnic trebuie să te vezi, să te lupţi cu demonii interiori, cu tot ce te ţine închis, să doreşti pasionat salvarea. Dar să nu uiţi să plăteşti prin suferinţă voluntară. (A nu se confunda cu mila de sine.)

Când l-am întrebat pe Brook de ce pentru public (şi mă includ şi pe mine) a fost mai greu să se apropie de Prisoner decât de alte spectacole, a început prin a spune că în teatru nu trebuie să încercăm deloc să facem plăcere tuturor tot timpul. Dar că Prisoner poartă în sine o întrebare acută pentru fiecare dintre noi. Mulţi spectatori au simţit că sunt ei înşişi prizonieri ai tuturor reacţiilor proprii şi înţelegerea acestui fapt i-a tulburat timp de zile şi săptămâni. S-au văzut stând în faţa propriei închisori interioare. Imaginea poate fi luată ca o metaforă, într-un fel mental, dar dacă e resimţită concret, ca fapt de viaţă, atunci şochează. Câţiva au refuzat să vadă asta, aşa că au aplaudat politicos şi au plecat acasă indiferenţi, dar alţii au resimţit şocul.

Pe plan social, problema închisorilor, ca multe alte probleme, rămâne nerezolvată. Au fost create recent fundaţii şi grupuri de cercetare care să se întrebe cum să-i ajute pe prizonieri să se reintegreze în societate atunci când ies din închisoare. E ştiut că sistemul penitenciar tradiţional, aşa cum continuă să fie menţinut, e deficitar. Când sunt eliberaţi, foştii deţinuţi sunt mai frustraţi, mai avizi de răzbunare contra societăţii, mai brutali. Sunt dispuşi să se asocieze cu grupări teroriste sau să-şi câştige existenţa în afaceri murdare, ilegale. De aceea, o piesă ca Prisoner e necesară, ca să ne amintească că trebuie să existe o altă cale decât cea binară crimă-pedeapsă.

Despărţirea de Peter e întotdeauna dificilă. De când l-am cunoscut, pe când aveam 26 de ani, şi până azi, a jucat rolul de părinte, mentor, prieten şi (cum insistă să spunem) coleg de breaslă şi camarad de călătorie în căutarea necunoscutului. De o jumătate de secol am simţit influenţa lui, mai puternic sau mai slab. Am avut un noroc amestecat, căci, după cum spune Brâncuşi, justificând despărţirea lui de mentorul său Rodin, "E periculos să stai prea mult la umbra unui stejar impozant".

Văzându-mă puţin nostalgic şi trist de această despărţire, m-a încurajat la plecare cu intraductibilul: Let's say good bye in the spirit of hello!