De ce stau în faţă la concerte

Până deunăzi nici nu mi-am dat seama că mereu când merg la concerte, încerc să stau cât mai aproape de artişti. Am pus-o pe seama faptului că am câteva dioptrii şi nu prea îmi port ochelarii:)

Dar lăsând gluma la o parte, e ceva acolo. Ceva ce ţine de trăire în muzica live. Şi nu contează dacă e vorba de un concert de muzică clasică cu orchestră, de jazz, rock, folk, sau muzică electronică, ori de orice alte genuri (ascult multe feluri de muzică pentru că în momente diferite îmi place să TRĂIESC muzică diferită şi fiecare gen răspunde unei nevoi diferite din mine).

Am văzut că la concert intru într-o rezonanţă adâncă cu cel care îmi oferă o bucată din el prin muzica lui. Şi pentru asta, din locul de unde stau, ceilalţi îmi sunt irelevanţi:)

De fapt chiar mă deranjează dacă în jurul meu se vorbeşte, indiferent dacă concertul e pe un stadion sau într-un bar/terasă. Mi se pare că pierd o oportunitate atât de importantă în lumea asta pe care o trăim, când spaţiile de încărcare, deconectare sunt aşa... sporadice...

Aşa că mă aşez mereu cât de în faţă se poate şi mă las în fuiorul de energie care se înfiripă între mine şi trăirea artistului. Dacă e un concert bun, muzicianul se conectează la ceva care e dincolo de el. Şi lasă să curgă prin el, pentru noi, nişte sclipire de Dumnezeu. Şi atunci simt cum ceva în inima mea se deschide... şi mă las în deschiderea aia... Mă las până mă pierd. Până mă deschid şi eu aşa încât curg cu muzică. Las să mă construiască. Şi dau şi eu din ce sunt. Şi simt că se întâmplă un schimb... că artistul nu doar că se dă pe sine, dar se creează ca spaţiu pentru noi, pentru ca şi noi să ajungem la bucăţi din noi pe care poate înainte doar le intuiam.

Iar pentru asta, nu pot avea intermediari şi nici nu mă ajută să fie filtre. Momentele alea devin despre MINE şi despre un ÎMPREUNĂ dincolo de tot şi toate. Devin ca o rugăciune. Pentru că aleg să mă deschid. Şi muzica mă duce. Şi mă las dusă cu ea...

Am înţeles acum de ce nu puteam merge la concerte cu Andrei mic. Pentru că nu era doar despre a merge la un concert. Ci despre trăirea asta în care mă pierd pe mine atunci când artistul se lasă pe sine să se piardă printre note şi trăire... şi se întâmplă sinergia asta în care sufletele noastre curg... Andrei mic mă cerea înapoi în lucrurile concrete care ţin de viaţă. Şi nu era loc de a mă pierde printre realităţi. Era despre nevoi imediate. Şi eu nu merg la un concert doar ca să AUD muzică. Merg ca să TRĂIESC muzică...

Dar uite că Andrei "mare" (că e mare la 10 ani), se lasă şi el în vibraţie.

La un concert, eu nu sunt cu cineva, chiar dacă mergem împreună. Şi chiar dacă sunt uneori cu încă nişte zeci de mii de alţi oameni.
Sunt eu, cu artistul.
Şi cu Dumnezeu.
Cu suflete care vibrează şi ele împreună.
Şi lumi se deschid.
Şi sufletele se vindecă.
Şi IUBIREA începe iar să curgă.
Şi se desfundă înfundate.
Şi curge trăire.
Atunci când curge.

Dar sunt recunoscătoare pentru fiecare micro-moment trăit. Pentru muzica ce se naşte în mine atunci când altcineva lasă muzica să curgă prin el.

[Am scris rândurile de mai sus în urma unui concert la care am fost în septembrie 2020, când în jurul meu lumea vorbea... Am trăit tristeţea că se ratează ceva... că se pierde o oportunitate. Dar m-am mutat mai în faţă şi mi-am trăit concertul MEU.

Acum urmează iar să se închidă săli de spectacole... Iar... Şi iar mă simt în spaţiul în care ni se ia ceva vital... E furie şi frustrare. Şi în spatele lor, DURERE... Arta, în toate formele ei, dă VIAŢĂ, ne conectează la viaţa din noi.

Învăţ în perioada asta tot mai mult să apreciez ce am... şi să nu mai las momente să treacă pe lângă mine. Totul e atât de volatil în rest. Clipele trebuie TRĂITE şi stocate. Trebuie lăsate să ne construiască.

Asta e tot ce contează.]