Acestea fiind văzute, admirate şi consemnate, să trecem la "miezul lucrurilor"... Secţiunea tematică intitulată The family Camera (Camera de filmat, membru al familiei) ne-a oferit, ieri (15 octombrie 2019), două bijuterii cinematografice.
Am urmărit, într-o proiecţie de five o'clock tea, filmul regizoarei israeliene Rotem Dimand The silhouette of Braids / Umbre pe peliculă. Pe un ton detaşat-confesiv, impregnat cu umor fin, ceva nostalgie şi o bine temperară duioşie, autoarea scoate de la naftalină, în numai 16 minute, odată cu filmuleţele pe 16 mm găsite după dispariţia mamei, momente-cheie din istoria secretă a familiei sale. Personajul principal este Vera, Mater Familiae, adică bunica autoarei: o femeie cu mult aplomb, care a ştiut, din ceea ce vedem, să-şi cultive şi nemurească farmecul cert de divă căreia nu i-a putut rezista nimeni şi nimic în viaţă. Totul până la destin; unul aspru, în cele din urmă tardiv răzbunător, atunci când cochetăria şi frivolitatea sunt brusc curmate şi urmate de necazuri majore, ce-şi lasă amprenta dureroasă asupra traiectoriei mentale a (până atunci) strălucitoarei eroine, obligată (în mod paradoxal fericit) să se refugieze într-o binevenită înţelepciune. Înlănţuirea momentelor importante, fragmente aparent aleatorii, dezvăluie nu doar un parcurs de viaţă brilliant, ci şi niscai taine oscilând între delicat şi dureros, dar tratate retrospectiv cu o densă şi subtilă înţelegere filială. Asta e viaţa...
Chiar dacă, oficial, face parte formal din secţiunea Marriage / sex and beyond (Căsătorie, sex şi mai mult de-atât), filmul turcoaicei naturalizate în Germania Yasemin Şamdereli The Night of All nights / Noaptea cea mare este o altă bijuterie, de data asta de lungmetraj. Cu umor şi eleganţă, ambele grefate pe o răbdare şi o curiozitate fascinantă în căutarea detaliilor profunde, semnificative, suntem introduşi în patru poveşti de dragoste fericite, care au durat fiecare de la 50 de ani în sus. Protagoniştii sunt câte doi japonezi sau nemţi, indieni sau americani - aceştia din urmă gay. Găsite şi cercetate în patru colţuri de lume, fiecare cu specificul său etno-cultural, personajele sunt conduse invizibil, stimulate şi apoi lăsate să-şi relateze, în faţa camerei-membru-al-familiei parcursul vieţilor de cuplu legitim marital. Poveşti autentice, care curg firesc, de parcă nici aparatul şi nici regizoarea nu ar fi fost pe acolo, prin preajmă. Cuplul de octogenari homosexuali (cum se recomandă ei - căci, atunci când s-au găsit, în tinereţe, nu apăruse încă termenul gay) are un farmec aparte, dincolo de pitorescul poveştii în sine, cu momentul adopţiei şi, ulterior, al ceremoniei religioase, amintindu-mi de Cei doi domni din Bruxelles a(i) lui Eric Emmanuel Schmitt - o nuvelă nu doar plină de corectitudine politică, ci şi de o reală şi nobilă afecţiune, generată de profunda înţelegere a naturii umane. Peste toate cele patru istorii (in)credibile şi exemplare de viaţă pluteşte, şi trece dincolo de ecran, un aer de bonomie şi tandreţe ornată cu senectute, care au rezistat vremurilor trecute peste ele.
Tot un fel de familie este şi colectivul serviciului de termoficare dintr-un târguşor ucrainean, devenit eroul colectiv al filmului Heat Singers / Taraful caloriferelor, semnat de Nadia Parfan, înscris în concurs la secţiunea Europa Centrală şi de Est. O "familie" în accepţia marxismului nemuritor, privită ca "celula de bază a societăţii". Cum arată ea - familia şi el - taraful? Comic spre ridicol, patetic şi neputincios spre jalnic şi detestabil. O mică uzină locală, care ar trebui să furnizeze căldură abonaţilor ei, este bântuită - serafic şi absurd - de fantomele nemuritoare ale trecutului comunist tolănit, în tihnă, pe salteaua multigăurită a eternului postsovietism. Neputinţă şi inerţie păguboasă, indolenţă şi tembelism, lene şi nepricepere - toate îşi dau mâna peste cadavrul unei comunităţi aflate în criza supravieţuirii. Funcţionarii obraznici, meşterii nepricepuţi (alias oamenii muncii) şi şefii gonflaţi de propria importanţă şi nesimţiţi din născare şi vocaţie joacă ceva - între cazacioc şi ţonţoroi - într-o rablageală tehnică şi umană multilateral dezvoltată şi eternă. Busuiocul prestigiului încă în erecţie este dres - vorba vine - prin folclorismul naţionalist suit pe scena clubului întreprinderii (în locul agentului termic care costă, dar nu există), prin alte activităţi sportive organizate şi păstorite de sindicat, precum trasul-pe-sfoară, adică trasul cu frânghia. Colcăie, prin acest univers marginal şi degradat, un aer de scufundare în adâncurile ei imunde dar fudule, damful de apocalipsă meschină, dar inevitabilă pe care ni-l împărtăşise sovieticul Nicolai Dostal în 1991, în fenomenalul film de ficţiune Oblako Rai / Norul-Paradis. Aburii care se pierd aiurea, în aer, ţevile ruginite şi găurite, ivanii inerţi şi tembeli de la butoanele care au rămas cât de cât întregi amintesc dureros şi alarmant de o altă centrală electro-termică aflată într-un alt târguşor ucrainean - Cernobîl...
Power is Feminine (Puterea, substantiv feminin) a inclus şi Her Job / Pentru un loc de muncă, coproducţie Grecia, Franţa, Serbia în regia lui Nikos Labot. Este povestea, previzibilă până la trasă de... codiţe a unei familii înghesuită de urmările crizei greceşti - şomaj, sărăcie, insecuritate, certuri între cei doi soţi, deruta copiilor. Atunci când blânda şi supusa Panayota găseşte un post de femeie de serviciu, lucrurile par să se mai îndrepte cât de cât; cu toată grosolănia bărbatului, cu toate ifosele copiilor. Filmul curge, lent şi previzibil, spre răsturnarea brutală a scurtei perioade de bine (şi acela, relativ) prin concedierea fără motiv, a femeii şi reîntoarcerea la condiţia ei precară sub aspect economic. Toate bune şi frumoase... şi dureroase, dacă filmul ar fi un documentar. Doar că... nu prea e. Regia atentă la prea multe dintre regulile gramaticii filmului de ficţiune (planul doi, scenografie, atmosferă, mişcările actorilor, prim-planurile) trimite inevitabil către impresia că totul a fost nu doar scenarizat, ci şi ficţionat. Cel mult o docu-dramă, strecurată în mod ciudat (asemenea ciorii vopsite care se dă papagal) într-un festival serios de film documentar. Farsă sau eroare? Oricum ar fi, rezultatul rămâne greu de înţeles.