Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Terapia prin cinema - Astra Film Festival Sibiu 2019


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Atunci când îşi respectă vocaţia şi îşi onorează misiunea cu care a fost investită de la fraţii Lumière citire, camera de filmat devine, vrând-nevrând, pietricica binecuvântată din pantoful realităţii; oricare ar fi aceasta, oricând s-ar petrece evenimentul şi oricum ar fi el tratat - numai profesionist să fie.

Această pseudo-butadă mi-a venit în mine urmărind, nu chiar la întâmplare, programul zilei de ieri. The Opposite of Love is Not Hate (Dincolo de dragoste nu e neapărat ură, cum sună, nu tocmai fericit traducerea) vine din secţiunea DocSchool / The Family Camera şi poartă semnătura (de reţinut) a israelianului Hadas Hechter. Asemeni Umbrelor pe peliculă ale compatrioatei sale Rotem Dimand, acest remarcabil scurt metraj purcede la evocarea şi investigarea prin intermediul aparatului a unor situaţii (dureroase e puţin spus) trăite în prima parte a vieţii de către realizator. Familia, mai mult sau mai puţin sfântă, cum scriam ieri, devine - sub ochii noştri şi ai aparatului de filmat - nu doar leagănul iubirii şi întrajutorării până la sacrificiu a membrilor săi, ci receptacolul unor taine obscure, greu de înţeles, de explicat... chiar şi de redat. Totuşi, tânărul Hadas se încumetă să o facă, găsind în el şi în ceilalţi apropiaţi (fratele şi surorile aflate la o vârstă critică şi fragilă) curajul şi forţa de a descoperi, a recunoaşte şi a asuma vechi traume sufleteşti. Ca şi în Umbre..., spaţiul familiei este ocupat de memoria mamei dispărute mult prea devreme, în condiţii şi cu consecinţe pe cât de neaşteptate, pe atât de dificil de acceptat. Pentru că divorţul de tatăl copiilor a fost urmat de apariţia, suspect de rapidă, a unui alt bărbat, cu 9 ani mai tânăr decât ea, pe care sunt îndrumaţi să-l numească Dady. Doar că mama moare repede, lăsându-i o îndrăgostită moştenire celui de-al doilea soţ - nici mai mult, nici mai puţin decât casa în care copiii orfani aveau dreptul să locuiască, doar până la majorat. Câtă mărinimie... ca să nu mai vorbim despre spiritul de responsabilitate. Ca şi cum acest amor deşănţat şi macabru nu ar fi fost suficient de ruşinos, play-boy-ul cu vocaţie paternă şi moştenitoare o seduce pe una dintre surori - victimă sigură dar nici singură, nici subjugată şi nici fraieră. Grozăvia faptei, urmată de scandalul ruşinos are şi o parte bună: ca să scape basma curată sub aspect penal, amantul profesionist şi incestuos renunţă la parnusa materială şi dispare din peisaj. De aici începe reconstituirea cinematografică, un demers dur, pendulând între cruzime, luciditate şi revoltă din partea fraţilor aflaţi în situaţia groaznică de a-şi pune sub semnul întrebării mamaş valorile fundamentale ale familiei. Bemet, cum spun evreii când nu mai încape nici o îndoială. Filmul este făcut cu rigoare şi ruşine - pe de o parte - cu indignare - pe de alta. Cred că nici un dosar nu ar fi putut cuprinde atâtea amănunte şi nuanţe, dar şi atâta durere sufletească, dominată şi supusă în final prin raţiunea exprimată atât de adevărat cu formula "asta-i viaţa". Filmul lui Hadas spune totul, curăţă ce e de curăţat şi lasă pe loc iertare, încredere, dragoste... care pot acoperi, la un moment dat, tristeţea.


Şi tot din Israel a venit, cu film cu tot - A Perfect Housewife (O gospodină perfectă), regizoarea Jane Bibi - o rebelă parcă fără leac, în raport cu toţi şi cu toate: mamă, iubit, statut social, religie... Descinsă parcă din gaşca tinerilor etern furioşi, ea are ideea unui demers docu-cinematografic cu totul inedit: ceva între sepuku şi vivisecţie. Obiectivul programat spre a fi precis şi nemilos cu oricine (inclusiv cu propria persoană) este prezent în permanenţă, înnebunitor în indiscreţia sa acaparatoare şi invadatoare, fără reţinere sau menajamente. Aşa cum mărturisea autoarea, ideea de a se filma şi a-i filma pe cei apropiaţi ei (mamă, boyfriend, copil), pe durata a 4 ani, i-a venit pe când era însărcinată şi se plictisea, omorându-şi timpul într-o agitaţie conflictuală îndreptată împotriva tuturor; inclusiv a felului propriu de a fi. Efortul este imens şi înnebunitor pentru toţi cei din jurul ei, dar damblaua lui Jane are darul să reflecte obiectiv ceea ce fiecare crede a nu fi "chiar aşa". Ba, încă cum!... Patos şi agitaţie, ceva înţelepciune (evident că semită), multe mofturi, fobii şi obsesii, ranchiune peste solidaritatea de familie - un amalgam mereu în stare de incandescenţă pare a face ravagii fără sfârşit în spaţiul casnic, în viaţa lui Jane şi alor săi. Şi totuşi, prin miracolul detaşării pe care-l favorizează obiectivul aparatului (incomodă, greu de suportat şi de acceptat, mai ales la persoana I-a), lucrurile evoluează; se ameliorează; pe alocuri, chiar se schimbă. Relaţia cu mama dobândeşte ceva substanţă afectivă, în locul gâlcevii sterile şi permanente. Mai cuminţită prin forţa împrejurărilor, eroina-regizor ajunge să se înţeleagă şi, cel puţin în parte, să se împace cu ceea ce nu poate schimba. Terapia prin filmare oferă, în cazul ei, leacul nesperat. Iar spectatorilor, revelaţia unui act de curaj, plin de substanţă şi chiar de ceva învăţăminte.


În Competiţia Românească face o figură cu totul aparte Jurnalul familiei -escu], avându-l ca strălucit autor pe Şerban Georgescu. Cu o mulţime de materiale culese din arhivele cinematografice, completate nu doar de comentariul spiritual, deplin asumat la persoana I-a al autorului, discursul cinematografic reprezintă o decodificare a mentalităţilor românilor, al atitudinilor şi comportamentelor care ne-au făcut să ne strecurăm, cum-necum, printr-o istorie deloc lină sau limpede, ci provocatoare şi plină de contradicţii, pe care familia noastră de "români, mai mult sau mai puţin oneşti" (vorba nemuritorului Caragiale) le-a trecut, le-a consumat şi le-a îmbogăţit, într-o sprintenă mândrie naţională multilateral dezvoltată. Bogăţia de date, de nuanţe şi de aspecte de ordin etnografic, istoric şi cultural cu care am trecut şi rezistat în timp (când mai glorios, când mai târâş-grăpiş) este comentată şi explicată inteligent, doct şi savuros de câţiva intelectuali avizaţi (Mihaela Miroiu, Ioana Pârvulescu, Vintilă Mihăilescu, Toader Paleologu, Şerban Ioniţă, Stelian Tănase). Incitant şi extrem de agreabil, impetuos şi respectuos cu valorile naţionale autentice, dar elegant-coroziv faţă de miş-maş-uri şi alte miticisme neaoşe, acest documentar de o oră şi jumătate ar merita promovat cu grăbire, cred eu, pe toate posturile TV care se respectă. Mai mult, el ar trebui să cunoască o difuzare intensivă în tot ciclul preuniversitar de învăţământ, măcar în săptămâna "Şcoala, altfel: Să ştii mai multe. Să fii mai bun"... Adică diferit de momentele când şcoala e astfel.

La o oră decent de târzie, o sală plină a urmărit filmul rusesc School of Seduction (Cursuri de seducţie), înscris în secţiunea (se putea altfel?) Marriage / Sex and beyond, asumat de Alina Rudnitkaya. Povestea este mai mult decât previzibilă, săltăreaţă şi picantă: trei june care, dacă tot au dat de libertate, trebuie musai să şi-o ia la purtare cum ştiu ele mai bine... iar unde nu ştiu, învaţă, se perfecţionează. Iubirea o fi rămas ea un lucru mare, dar totuşi riscant, ba chiar păgubos uneori, dacă nu e dublat de cele talente încadrate în noţiunea de sex-appeal (mai pe româneşte: vino peste mine!). Ei bine, piaţa liberă (poate şi cea Roşie) oferă, contra plată în avans, secrete, reţete, piruete. La figurat, dar mai ales la propriu. Că filmul este voit comercial, încă n-ar fi o problemă atât de mare. Chit că, pentru asemenea valenţe, nu era musai să se strecoare în palmaresul participativ al unui festival serios cum este cel de la Sibiu. Buba e alta: totul miroase de la o poştă (pardon!) a făcătură ficţionată. Toate mijloacele tehnice - dialoguri, mişcare în cadru, diversitate căutată, efecte şi mai căutate - sunt reunite şi utilizate, în reţeta de succes a filmului de cea mai (im)pură ficţiune. Este o tendinţă periculoasă pentru filmul documentar (sau de non-ficţiune, cum le place unora să-l recomande), transferată din documentarele istorice unde o starletă de filme publicitare ajunge s-o joace pe Josephine de Beauharnais, pe Messalina, Ann Boleyn sau pe Împărăteasa Elena, întru fericirea televiziunilor cliente. Dar aici...?! La fel s-a întâmplat şi cu Her Job, ajuns printr-o întâmplare similară la AFF Sibiu. Discutând cazul cu alţi colegi, au fost formulate două ipoteze: poluarea genului, ca tendinţă generală? Sau selecţionerii să nu fi băgat de seamă care e adevărata natură (alterată) a mărfii?....




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019
 Toate articolele despre Jurnalul familiei -escu


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Până când moartea ne va despărţi - Die Nacht der Nächte / The Night of All Nights la ASTRA Film Festival, 2019, Iulia Hossu
 Fotografiile care dor - Shooting the Mafia la Astra Film Festival, 2019, Anca Mureşan
 Fetele cu lacăt din palatele de aur ale poporului - Astra Film Festival, 2019, Bogdan Burileanu
 Premiile Astra Film Festival, 2019, Comunicat de presă
 Viaţa trăită cu aripile legate - Wife la Astra Film Festival, 2019, Iulia Hossu
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2019


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer