Această pseudo-butadă mi-a venit în mine urmărind, nu chiar la întâmplare, programul zilei de ieri. The Opposite of Love is Not Hate (Dincolo de dragoste nu e neapărat ură, cum sună, nu tocmai fericit traducerea) vine din secțiunea DocSchool / The Family Camera și poartă semnătura (de reținut) a israelianului Hadas Hechter. Asemeni Umbrelor pe peliculă ale compatrioatei sale Rotem Dimand, acest remarcabil scurt metraj purcede la evocarea și investigarea prin intermediul aparatului a unor situații (dureroase e puțin spus) trăite în prima parte a vieții de către realizator. Familia, mai mult sau mai puțin sfântă, cum scriam ieri, devine - sub ochii noștri și ai aparatului de filmat - nu doar leagănul iubirii și întrajutorării până la sacrificiu a membrilor săi, ci receptacolul unor taine obscure, greu de înțeles, de explicat... chiar și de redat. Totuși, tânărul Hadas se încumetă să o facă, găsind în el și în ceilalți apropiați (fratele și surorile aflate la o vârstă critică și fragilă) curajul și forța de a descoperi, a recunoaște și a asuma vechi traume sufletești. Ca și în Umbre..., spațiul familiei este ocupat de memoria mamei dispărute mult prea devreme, în condiții și cu consecințe pe cât de neașteptate, pe atât de dificil de acceptat. Pentru că divorțul de tatăl copiilor a fost urmat de apariția, suspect de rapidă, a unui alt bărbat, cu 9 ani mai tânăr decât ea, pe care sunt îndrumați să-l numească Dady. Doar că mama moare repede, lăsându-i o îndrăgostită moștenire celui de-al doilea soț - nici mai mult, nici mai puțin decât casa în care copiii orfani aveau dreptul să locuiască, doar până la majorat. Câtă mărinimie... ca să nu mai vorbim despre spiritul de responsabilitate. Ca și cum acest amor deșănțat și macabru nu ar fi fost suficient de rușinos, play-boy-ul cu vocație paternă și moștenitoare o seduce pe una dintre surori - victimă sigură dar nici singură, nici subjugată și nici fraieră. Grozăvia faptei, urmată de scandalul rușinos are și o parte bună: ca să scape basma curată sub aspect penal, amantul profesionist și incestuos renunță la parnusa materială și dispare din peisaj. De aici începe reconstituirea cinematografică, un demers dur, pendulând între cruzime, luciditate și revoltă din partea fraților aflați în situația groaznică de a-și pune sub semnul întrebării mamaș valorile fundamentale ale familiei. Bemet, cum spun evreii când nu mai încape nici o îndoială. Filmul este făcut cu rigoare și rușine - pe de o parte - cu indignare - pe de alta. Cred că nici un dosar nu ar fi putut cuprinde atâtea amănunte și nuanțe, dar și atâta durere sufletească, dominată și supusă în final prin rațiunea exprimată atât de adevărat cu formula "asta-i viața". Filmul lui Hadas spune totul, curăță ce e de curățat și lasă pe loc iertare, încredere, dragoste... care pot acoperi, la un moment dat, tristețea.
Și tot din Israel a venit, cu film cu tot - A Perfect Housewife (O gospodină perfectă), regizoarea Jane Bibi - o rebelă parcă fără leac, în raport cu toți și cu toate: mamă, iubit, statut social, religie... Descinsă parcă din gașca tinerilor etern furioși, ea are ideea unui demers docu-cinematografic cu totul inedit: ceva între sepuku și vivisecție. Obiectivul programat spre a fi precis și nemilos cu oricine (inclusiv cu propria persoană) este prezent în permanență, înnebunitor în indiscreția sa acaparatoare și invadatoare, fără reținere sau menajamente. Așa cum mărturisea autoarea, ideea de a se filma și a-i filma pe cei apropiați ei (mamă, boyfriend, copil), pe durata a 4 ani, i-a venit pe când era însărcinată și se plictisea, omorându-și timpul într-o agitație conflictuală îndreptată împotriva tuturor; inclusiv a felului propriu de a fi. Efortul este imens și înnebunitor pentru toți cei din jurul ei, dar damblaua lui Jane are darul să reflecte obiectiv ceea ce fiecare crede a nu fi "chiar așa". Ba, încă cum!... Patos și agitație, ceva înțelepciune (evident că semită), multe mofturi, fobii și obsesii, ranchiune peste solidaritatea de familie - un amalgam mereu în stare de incandescență pare a face ravagii fără sfârșit în spațiul casnic, în viața lui Jane și alor săi. Și totuși, prin miracolul detașării pe care-l favorizează obiectivul aparatului (incomodă, greu de suportat și de acceptat, mai ales la persoana I-a), lucrurile evoluează; se ameliorează; pe alocuri, chiar se schimbă. Relația cu mama dobândește ceva substanță afectivă, în locul gâlcevii sterile și permanente. Mai cumințită prin forța împrejurărilor, eroina-regizor ajunge să se înțeleagă și, cel puțin în parte, să se împace cu ceea ce nu poate schimba. Terapia prin filmare oferă, în cazul ei, leacul nesperat. Iar spectatorilor, revelația unui act de curaj, plin de substanță și chiar de ceva învățăminte.
În Competiția Românească face o figură cu totul aparte Jurnalul familiei -escu, avându-l ca strălucit autor pe Șerban Georgescu. Cu o mulțime de materiale culese din arhivele cinematografice, completate nu doar de comentariul spiritual, deplin asumat la persoana I-a al autorului, discursul cinematografic reprezintă o decodificare a mentalităților românilor, al atitudinilor și comportamentelor care ne-au făcut să ne strecurăm, cum-necum, printr-o istorie deloc lină sau limpede, ci provocatoare și plină de contradicții, pe care familia noastră de "români, mai mult sau mai puțin onești" (vorba nemuritorului Caragiale) le-a trecut, le-a consumat și le-a îmbogățit, într-o sprintenă mândrie națională multilateral dezvoltată. Bogăția de date, de nuanțe și de aspecte de ordin etnografic, istoric și cultural cu care am trecut și rezistat în timp (când mai glorios, când mai târâș-grăpiș) este comentată și explicată inteligent, doct și savuros de câțiva intelectuali avizați (Mihaela Miroiu, Ioana Pârvulescu, Vintilă Mihăilescu, Toader Paleologu, Șerban Ioniță, Stelian Tănase). Incitant și extrem de agreabil, impetuos și respectuos cu valorile naționale autentice, dar elegant-coroziv față de miș-maș-uri și alte miticisme neaoșe, acest documentar de o oră și jumătate ar merita promovat cu grăbire, cred eu, pe toate posturile TV care se respectă. Mai mult, el ar trebui să cunoască o difuzare intensivă în tot ciclul preuniversitar de învățământ, măcar în săptămâna "Școala, altfel: Să știi mai multe. Să fii mai bun"... Adică diferit de momentele când școala e astfel.
La o oră decent de târzie, o sală plină a urmărit filmul rusesc School of Seduction (Cursuri de seducție), înscris în secțiunea (se putea altfel?) Marriage / Sex and beyond, asumat de Alina Rudnitkaya. Povestea este mai mult decât previzibilă, săltăreață și picantă: trei june care, dacă tot au dat de libertate, trebuie musai să și-o ia la purtare cum știu ele mai bine... iar unde nu știu, învață, se perfecționează. Iubirea o fi rămas ea un lucru mare, dar totuși riscant, ba chiar păgubos uneori, dacă nu e dublat de cele talente încadrate în noțiunea de sex-appeal (mai pe românește: vino peste mine!). Ei bine, piața liberă (poate și cea Roșie) oferă, contra plată în avans, secrete, rețete, piruete. La figurat, dar mai ales la propriu. Că filmul este voit comercial, încă n-ar fi o problemă atât de mare. Chit că, pentru asemenea valențe, nu era musai să se strecoare în palmaresul participativ al unui festival serios cum este cel de la Sibiu. Buba e alta: totul miroase de la o poștă (pardon!) a făcătură ficționată. Toate mijloacele tehnice - dialoguri, mișcare în cadru, diversitate căutată, efecte și mai căutate - sunt reunite și utilizate, în rețeta de succes a filmului de cea mai (im)pură ficțiune. Este o tendință periculoasă pentru filmul documentar (sau de non-ficțiune, cum le place unora să-l recomande), transferată din documentarele istorice unde o starletă de filme publicitare ajunge s-o joace pe Josephine de Beauharnais, pe Messalina, Ann Boleyn sau pe Împărăteasa Elena, întru fericirea televiziunilor cliente. Dar aici...?! La fel s-a întâmplat și cu Her Job, ajuns printr-o întâmplare similară la AFF Sibiu. Discutând cazul cu alți colegi, au fost formulate două ipoteze: poluarea genului, ca tendință generală? Sau selecționerii să nu fi băgat de seamă care e adevărata natură (alterată) a mărfii?....