Vorbele lui Mungiu apar undeva în josul ecranului, traduse în franceză şi engleză. Cele ale oaspeţilor sunt traduse live, oral, în franceză. Cea mai elegantă, cel mai bine organizată, dar şi cea mai lungă dintre cele 10 gale de deschidere ale Les Films de Cannes à Bucarest a omagiat cei 50 de ani ai lui Vlad Ivanov (cu un laudatio by Laura Vasiliu şi o roabă jubiliară cu vinul favorit al celui mai important actor de cinema al momentului), cei 30 de ani trecuţi de la revoluţie, cei 53 de ani de la Un homme et une femme. Şi a mai fost vorba & emoţia pentru cei 60 de ani pe care i-ar fi împlinit unicul Alex Leo Şerban.
Claude Lelouch pe scenă. La 82 de ani. Jean-Louis Trintignant şi Anouk Aimée pe ecran. La 89 şi, respectiv, 87 de ani. În Les plus belles années d'une vie. Şi Souad Amidou pe ecran. Françoise, fiica lui Anne (Anouk Aimée). 7 ani în capodopera originală (Palme d'Or 1966). 60 de ani în acest sequel neaşteptat, bizar, uşurel, adorabil (proiectat la Cannes 2019 în afara competiţiei).
La Q&A-ul de după proiecţie, realizat de cel mai important ro-critic activ de cinema al momentului, Ionuţ Mareş, Lelouche a spus, printre altele, că îi place vara, îi place iarna, îi place frigul, îi place căldura, îi plac oameni. "J'aime tout!" a concluzionat regizorul a cărui prezenţă, într-o seară caldă şi blândă de octombrie, într-un cinema de Bucureşti 2019, poate fi numit unul dintre cele mai frumoase şi semnificative momente ale decadei ce stă să se încheie.
Les plus belles années d'une vie confirmă plăcerea de a fi a realizatorului sau. Plăcerea de a face cinema, de a filma chipurile actorilor care i-au adus celebritatea, străzile Parisului (cu care camera aproape că face amor), Normandia şi al său legendar Deauville, satele anonime, dealurile idilice, şoselele construite parcă pentru Citroën-uri ce astăzi nu se mai fabrică (dar care sunt încă şofate şi vor fi mereu iubite).
Plăcerea de a mixa lungi secvenţe din vechiul film cu scene de acum, de a alterna ficţiunea cu making-of-ul ori chiar documentarul, cadre realiste cu lungi pasaje onirice (fără a se sinchisi să clarifice, ce ar mai fi de clarificat privind-o pe ea, privindu-l pe el, privindu-i pe ei privindu-se?).
Plăcerea de a combina melodii de atunci cu compoziţii proaspete, felurite prelucrări ale uluitoarei teme a lui Francis Lai cu pasaje gentile, la limita romanţei.
Plăcerea nebună de a se şi a ne regala cu vocea lui Trintignant recitând Verlaine, rostind citate plasate undeva la graniţa între poantă, banalitate şi vorbă memorabilă, livrând glume şi versuri politic-incorecte & cinematografic-deştepte.
Plăcerea de a o face pe Aimée să îşi mai aşeze o dată, şi încă o dată, şi încă o dată şuviţa de păr rebelă ce se încăpăţânează să îi tot cadă, de peste jumătate de veac, peste ochiul drept.
Întrebat de Mareş ce l-a determinat să facă acest nou film, Lelouche a povestit cum a proiectat pentru cei doi filmul-princeps în copie restaurată şi cum, pe tot parcursul proiecţiei, i-a privit privind ecranul, râzând, lăcrimând, vorbindu-şi unul altuia la ureche. Atunci s-a hotărât că merită să încerce, atunci a reuşit să îi convingă.
Imperiala lui voce, uluitoarea ei frumuseţe & tinereţe, deliciosul lui zâmbet ştrengăresc, îngereasca ei bunătate de a i se prezenta lui, celui rămas în trecutul lor (ori poate refuzând să trăiască insuportabila fericire a gândului că prezentul e cu putinţă să fie tot al lor), o dată, şi încă o dată, şi încă o dată.
Pentru ei, timpul aproape că s-a dus. Dar plăcerea de a trăi a lui Lelouche le-a dat sens şi a transformat povestea lor de dragoste de pe ecran într-unul dintre marile mituri ale (post)-modernităţii. Şi, ştiţi doar, miturile nu prea ştiu să moară.