De când a strălucit în "Carmen"-ul lui Richard Eyre de la Metropolitan Opera, alături de Roberto Alagna, în 2010, solista letonă a rămas una dintre cele mai credibile interprete ale arhetipalului personaj desenat de Prosper Merimée şi consacrat de Georges Bizet. Unul dintre motive este faptul că a ştiut să se ţină departe de toate locurile comune care, adesea, caricaturizează personajul şi pe toate tălmăcitoarele lui: mâini în şold, sforţări erotice, ieşiri violente şi ţopârlăneşti. Habanera Elinei a avut tot bunul gust languros distilat în armoniile lui Georges Bizet.
De altfel, nobleţea defineşte toate excursurile ei, indiferent de repertoriu. Concertul pe care l-a susţinut în seria Les Grandes Voix la Teatrul Champs-Elysées în 14 octombrie 2019, a demonstrat că, şi în operă, şi în melodie, Elina Garanča rămâne o rafinată, neameninţată de îngroşările pe care congenerele ei şi le permit, mai ales singure în concert. În afara unei cadenţe proprii la strofa a doua a broderiei sarazine din Cântecul vălului din "Don Carlo" de Verdi, în care a suprimat coloratura, şi a unor note pregătite cu respiraţie amplă pentru a fi ţinute tradiţional mai lungi, mezzo-soprana nu s-a îmbătat cu frumuseţea propriei voci. Oh, şi ar fi avut cu ce, pentru că instrumentul pare acoperit cu caşmir. E o voce pe care am auzit-o prima dată live în "Werther" tot la Paris, la Opera Bastille, în 2016, egală, omogenă, cu pulpă bogată în toate registrele, care îşi păstrează inclusiv în acut toată consistenţa şi căldura. O voce de mezzo-soprană adevărată care, în concert, îşi dă voie să păşească în teritoriul exotic al ariilor încredinţate altor categorii vocale. Exemple sunt Ecco, respiro appena... Io son l`umile ancella din "Adriana Lecouvreur" sau deja citata No puede ser. Şi Granada ne stă în urechi mai degrabă cu Domingo sau Carreras, dar, vorba aceea, it`s my party and I... sing if I want to.:)
Oriunde ar merge, Elina are grijă să se păstreze în zona de confort. Cele două arii ale Principesei Eboli nu îi pun niciun fel de problemă (sau le rezolvă cu mai multă îngăduinţă din partea dirijorului decât pe scena de operă - vezi fentarea fioriturilor din Nel giardin del bello), Lecouvreur e fremătătoare şi împănată cu toate demitentele şi pianissimele à la Reneé Fleming (nu şi cu manierismele acesteia). În partea a doua, Elina joacă pe cartea unui repertoriu pe care şi l-a apropriat deja de câţiva ani, fapt de care, fără îndoială, nu este străin dirijorul gibraltaro-britanic Karel Mark Chichon: zarzuele şi cântece tradiţionale de sorginte hispanică. Cel mai recent album al frumoasei mezzo-soprane (una dintre divele label-ului Deutsche Grammophon) se cheamă chiar Sol y vida şi poposeşte pe ţărmurile îmbăiate în lumină ale ţărilor mediteraneene. Ca şi în ariile de operă, însă, şi aici Elina rămâne aceeaşi mare doamnă care cântă frumos, cântă impecabil, cântă ca pe disc, dar se păstrează undeva, în spatele unui voal invizibil al măsurii. Or, măsura e cu atât mai apreciată cu cât, din când în când, într-un context care ţi-e dedicat în totalitate, mai faci şi un pas pe de lături. Mai accentuezi neaşteptat, mai colorezi surprinzător, mai cauţi un efect de dragul lui şi al publicului. Nu neapărat în T`estimo de Grieg sau în Musica proibita de Stanislao Gastaldon, dar măcar în Lela de Rosendo Mato Hermida şi mai ales în El día que me quieras de Carlos Gardel. La Elina se succed toate la aceeaşi intensitate, fără o vădită schimbare de regie interioară, fără să iasă vreodată din rama "Elina Garanča în...". Abia cu nelipsita arie din "Las hijas de Zebedeo", ruminată cu veritabil foc iberic în ruladele ei spectaculoase, abia cu "Carmen" am primit-o pe artista totală, care poate da corp personajelor şi se poate sustrage previzibilului. Cu această infimă rezervă, am aplaudat-o şi eu cu aceeaşi râvnă ca şi restul spectatorilor de la TCE.
Companionul ei pe scenă şi în viaţă, Karel Mark Chichon, s-a confirmat dirijorul care a făcut totul ca solista să fie pusă în valoare, dovedindu-se perfect acompaniator. A reglat tempi în funcţie de exigenţele ei, a urmărit-o cu atenţie de fiecare dată, iar osmoza dintre ei, abia pâlpâind la nivel personal (până la final abia dacă şi-au atins mâinile), a fost evidentă în parteneriatul artistic. În interludiile lui solistice (uverturile operelor "Luisa Miller" şi "Forţa destinului" de Verdi, operetei "Cavaleria uşoară" de Suppé, intermezzi din "Manon Lescaut" de Puccini şi din "La boda de Luis Alonso" de Gerónimo Giménez), Chichon a preferat un ritm preponderent alert, o idee mai alert decât ne aşteptam, de parcă avea de prins rezervarea la cochetul l`Avenue, la doi paşi, pe Montaigne. I-a avut în faţă pe muzicienii din Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz, corecţi, failibili la compartimentul alămuri, o orchestră potrivită pentru a seconda o figură de primissim plan. Am iubit-o pe Garanča în Charlotte din "Werther" cu trei ani în urmă. Aş fi vrut ca, în 2019, s-o admir mai puţin şi s-o iubesc mai mult.
Les Grandes Voix / Les Grands Solists
Théâtre des Champs-Elysées, 14.10.2019
Elina Garanča, mezzo-soprană
Karel Mark Chichon, conducerea muzicală
Deutsche Staatsphilharmonie Rheinland-Pfalz
Arii şi pagini orchestrale din opere de Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini şi Francesco Cilea
Arii şi pagini orchestrale din zarzuele şi operete de Federico Chueca, Franz von Suppé, Gerónimo Giménez, Pablo Sorozábal
Cântece de Edvard Grieg, Stanislao Gastaldon, Rosendo Mato Hermida, Carlos Gardel