Producţia Colivia cu nebune de Jean Poiret, pusă în scenă la Teatrul Metropolis de către Victor Ioan Frunză reprezintă tocmai această raritate care stârneşte surpriza publicului mai elitist, ale cărui râsete iniţial vinovate se dezinhibă complet în scurt timp, şi, deopotrivă, surpriza publicului axat pe divertisment, care descoperă că se poate face comedie de calitate şi fără a cădea în derizoriu şi ridicol.
Povestea e limpede, fără întortocheli inutile şi fără a lăsa nici un punct mort. Succesiunea de scene curge la o viteză ameţitoare, dar într-o manieră firească, şi, încă de la primul număr de muzică şi dans al spectacolului, atenţia spectatorului e captată şi ţinută ferm în priză.
Colivia cu nebune e numele unui club pentru travestiţi, condus de fostul balerin Georges (Sorin Miron), la subsolul propriei case. Bineînţeles, extravagantul patron de club şi regizor are parte de o companie pe măsură: marea vedetă ofilită Albin (George Costin), intriganta solistă Mercédès (Andrei Huţuleac) şi Tabaro (Alexandru Pavel) sunt prezenţe suficient de ostentative încât să compromită orice fărâmă de onorabilitate a reşedinţei lui Georges. Fiul său, Laurent (Tudor Cucu Dumitrecu), apare pe nepusă masă şi îşi anunţă tatăl că se însoară, iar părinţii alesei sale - soţii Dieulafoi: o mamă uşor nevrotică (Corina Moise) şi un deputat ultra-moralist, cabotin şi pornit pe închiderea cluburilor de striptease din Franţa - vor petrece câteva zile la ei. Vestea îl îngrozeşte pe Georges, care ar trebui să îşi mascheze ca un magician afacerea "murdară", să îşi susţină fiul în demersul său şi, în acelaşi timp, să afişeze cu naturaleţe opusul felului său de a fi, ceea ce constituie de fapt cea mai mare provocare. Bineînţeles, în pofida tuturor precauţiilor luate pentru a preveni situaţii delicate, vizita soţilor Dieulafoi se soldează cu un dezastru.
Deşi piesa a fost scrisă şi jucată cu succes în 1973, tematica LGBT pe care o atinge şi ironizarea unei întregi plaje de prejudecăţi foarte răspândite în rândul populaţiei generale (cu predilecţie într-una conservator-religioasă ca România) îi dă spectacolului un iz foarte actual. Identităţile sexuale, culturale şi seturile de valori la care aderă personajele nu intră în dezbatere, însă felul în care sunt conturate, reacţiile lor şi mecanismele care le pun în mişcare le reflectă în profunzime. În ciuda stridenţei lor şi a fondului deseori isteric, personajele au vulnerabilităţi, insecurităţi şi emoţii care transmit spectacolului o calitate profund umană, cu care publicul empatizează.
Trupa lui Victor Ioan Frunză e de mult renumită pentru calitatea excepţională a jocului actoricesc, iar acest lucru e demonstrat din plin în cazul de faţă. Deşi creează o impresie iniţială de facil, de text subţire pe care actorii îl pot prelucra în tuşe grosolane, acurateţea replicilor, structura ingenioasă şi partiturile ofertante sunt exploatate cu fineţe şi rigoare. Poantele sunt puse în valoare la momentul oportun, în felul oportun, cu precizie de metronom, iar glume şi situaţii ilare survin în cele mai neaşteptate momente datorită unor efecte actoriceşti inspirate. Spectacolul demonstrează că umorul, prin felul în care erupe în scenă, se învecinează cu matematica. O comedie este cu adevărat reuşită dacă stârneşte râsul. La Colivia cu nebune se râde pe bune, torenţial, de la început până la sfârşit. Spectacolul nu recurge la mari complexităţi psihologice şi la conflicte profunde, însă e inteligent şi consistent.
În ceea ce priveşte actorii, deşi numeroase roluri sunt ofertante - iar Sorin Miron îşi dă din nou măsura talentului ca Georges -, George Costin străluceşte (deseori la propriu) în rolul expansivului şi ultra-efeminatului Albin, căruia îi infuzează o necesară doză de grandilocvenţă. Deşi numărul replicilor este mare, iar verbiajul lui Albin e aparent de nestăvilit, George Costin găseşte mereu nuanţele potrivite pentru a potenţa efectele comice, găseşte elemente surprinzătoare şi calibrează interpretarea astfel încât să fie vulcanică, dar fără a înghiţi scena, stridentă fără a deveni exasperantă, puternică, fără a eclipsa jocul celorlalţi parteneri de scenă.
În mod cert, Colivia cu nebune în montarea lui Victor Ioan Frunză nu e un spectacol de artă în sensul strict al termenului, însă în măsura în care stârnirea de hohote de râs pe bandă rulantă, fără a apela la cioace ieftine şi la umor grosier, e o artă, spectacolul Teatrului Metropolis se poate mândri cu o capacitate vitală de a binedispune şi de a antrena muşchii faciali şi abdominali ai publicului. Ceea ce, până la urmă, nu e deloc puţin.
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..