Nu ştiu de ce, dar toată pâcla asta idilică îmi cade de pe ochi când ajung la teatru. În secunda în care intru pe uşă, devin, dintr-o dată, mai puţin iertător, mai puţin romantic. Poate e din cauză că am văzut, la viaţa mea, prea mult teatru prost făcut, iar bucuria mea de spectator s-a întâmplat să fie mai rară decât enervarea. Sau poate e pentru că sunt prea conştient că ceea ce se întâmplă pe scenă, poartă o responsabilitate pentru acea categorie de oameni care vin la teatru pentru prima oară în viaţa lor şi care, dacă văd ceva ce nu le place sau nu înţeleg, nici nu mai calcă pe acolo. Aşa că iată-mă nimerit la A lovakat lelövik, ugye? / Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?, spectacol jucat la Teatrul Bulandra, Sala Icoanei, produs de Naţionalul din Târgu Mureş.
A lovakat lelövik, ugye? / Şi caii se-mpuşcă, nu-i aşa?
Ar fi nedrept, din partea mea, să vă spun că nu s-a aplaudat. Au fost aplauze, unele chiar furtunoase, cum se obişnuieşte peste tot, dar asta nu înseamnă neapărat că a fost bine. Nu ştiu dacă ar fi aplaudat cei care ieşeau pe capete, din sală, pe întuneric, deranjând pe toată lumea şi bucurându-se că au scăpat. Poate că ar fi aplaudat, nu zic nu. Tot furtunos. Dar una e să te faci că ţi-a plăcut, după ce te-ai foit două ore în scaun, nemaiştiind cum să-ţi calculezi rezervele de răbdare, şi alta e felul în care te-ai simţit la acel spectacol.
Dacă n-aveţi voi curajul s-o spuneţi, iaca o spun eu: m-am simţit prost. Prost pentru bieţii actori, care în mod evident aveau (şi au) talent, creier, forţă, idei, soluţii şi capacităţi tehnice de expresie, chinuindu-se să facă bici din... ce puteau, prost pentru spectatorii care după nici o oră au început să-şi piardă vizibil răbdarea, prost pentru spectatorii care se aflau, aici, pentru prima dată la teatru în viaţa lor şi care ar fi meritat ceva mai bun, ca primă experienţă. Iertaţi-mi modul complet neortodox de a-mi începe cronica (cu concluzii emoţionale, înainte de argumente tehnice), dar trebuie să înţelegeţi că nu vă recomand acest spectacol. Iată, mai jos, un singur argument.
Argumentul meu e că există o destul de mare distanţă între ce s-a vrut şi ce a ieşit. Între intenţie şi execuţie, ca să mă exprim savant. Pe de o parte avem o poveste americană, din interbelic, în care nişte tineri flămânzi şi lipsiţi de şanse iau parte la un concurs de dans, a cărui câştigare i-ar putea scoate din sărăcie. Concursul, însă, este epuizant: fizic, pentru că pauzele dintre probe au doar 10 minute; emoţional, pentru că un singur cuplu poate câştiga; nervos, pentru că spaţiul strâmt, frustrările şi goana care-pe-care nasc ură, chiar violenţă. Ringul de dans nu e un simplu loc în care nişte tineri dansează pentru premiu; e ilustrarea esenţializată a unei stări naţionale de criză, în care efortul de a te afirma, ca om, e anulat la orice pas. E o stare de blocaj, de zbatere disperată, în care nici nu mai poţi să gândeşti cu capul limpede. Cel mult îţi vine să urli, să plângi, să loveşti, să dai din coate. E supravieţuire; aici, dansul nu are nici o legătură cu ceea ce înţelegem noi prin dans. Mişcările de dans devin descătuşare şi conflict, victorie şi înfrângere, asalt şi retragere, sub impulsul lui "acum ori niciodată".
Pe de altă parte, însă, toată această încărcătură de sensuri rămâne, cumva, departe de public. Întârzie să capete profunzime, ca şi când ar fi ascunsă pe undeva şi nu se poate ajunge la ea. Pe scurt, it's not happening, ca să mă exprim americăneşte. Spectacolul se pierde în detalii de mişcare scenică uşor aleatorie şi de spectaculozitate superficială, care distrag atenţia. Din când în când, unii actori, care joacă personaje de importanţă secundară, nu sunt prea convinşi că e bine să fie pe scenă, acolo unde sunt, aşa că mişcarea lor e mai mult nespecifică; puteau la fel de bine să fie în culise, că tot efectul ăla era.
Nici decorul nu ajută: împărţirea în două a spaţiului, printr-o perdea, nu rezolvă nimic. Mai mult înghesuie recuzita pe colţuri, într-o dezordine care trădează mai degrabă un fel de "e bine şi aşa". În plus, nu m-au convins nici busturile de manechine, cam multe şi redundante, nici jocul dincolo de perdea.
Apoi, se repetă obositor de mult aceeaşi atmosferă, ca şi când acelaşi tip de scenă s-ar juca la nesfârşit, enervându-ne tocmai fiindcă ne-am "prins". Se urlă când n-ar trebui să se urle, se vorbeşte obositor de tare în microfon, e static şi cu goluri de ritm când ar trebui să fie cursiv, e agitat când ar trebui să fie potolit. Spectacolului îi lipseşte ritmul şi simplitatea narativă, la fel cum îi lipseşte şi un plus de curăţenie dramaturgică prin eliminarea unor secvenţe şi replici care efectiv "nu le intră în gură" actorilor - dar asta, deh, e o treabă care ar fi trebuit să fie făcută la repetiţii. În mod vizibil, spectacolul nu e adânc, deşi asta îşi doreşte, nu e fluent, nu e convingător; e doar convulsiv.
Cel mai mult îmi pare rău pentru actori, care ar fi meritat partituri mai limpezi, mai bine orchestrate colectiv şi care sunt nevoiţi să joace acest spectacol în continuare, aşa cum e el. Şi da, ştiu, regizorul e la început de drum. Ştiu asta, la fel cum ştiu că o lege nescrisă a jurnalismului cultural mă obligă pe mine, ca critic, să caut, în debut, reuşitele, şi în succes, defectele. Nu deţin adevărul absolut, vreau doar să trag un semnal de alarmă: n-o luaţi pe calea asta. Nu mai lucraţi aşa. Nu mai faceţi spectacole pornind de la imagini măreţe, din capul vostru, ca să ajungeţi apoi la text. Porniţi invers, de la text în sus. Şi vă spun asta tocmai fiindcă sunteţi la început. Credeţi-mă, există regizori cu vechime, care lucrează prost de ani de zile, şi care cred că fac bine. Voi fiţi deştepţi şi evitaţi textele care nu vă corespund.
Autor: Horace McCoy
Regie: Mădălin Hîncu
Dramaturgie: Mădălin Hîncu
Scenografia: Răzvan Bordoş
Distribuţie (parţial): Varga Andrea; Varga Balázs; Bartha László-Zsolt; Nagy Dorottya
Producţie: Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania "Tompa Miklós"
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Bereczky Sándor
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..