Însă, cei care l-au făcut au preferat un film convenţional. Un fel de docu-dramă ambalată ca film de ficţiune, care aduce în faţa publicului adevăruri ocultate de prea mult timp, dar rămâne captivă în convenţiile plate ale televiziunii de primă generaţie. Regizorul Alexis Sweet Cahill are, de altfel, o experienţă consistentă în producerea documentarelor şi a serialelor tv.
Grav (şi neaşteptat pentru anul de graţie 2019) este faptul că povestea rămâne tributară propagandei naţional-comuniste, reîncălzind aceeaşi sagă istorică bună doar să mişte masele. Au fost schimbate doar păpuşile (de la voievozi din vechime la figuri regale moderne); piesa a rămas aceeaşi.
Aşa că abordarea este strict encomiastică. De fapt, ajunge să fie atât de plată încât pui sub semnul întrebării temeinicia documentării. Oare echipa filmului să nu fi găsit nici o umbră, nici o carie? Nici măcar celebrul adulter din epocă - suculentul episod cu prinţul Ştirbey - nu este exploatat / dezvoltat / problematizat.
Un pariu sigur pe nota monotonă a filmului pseudo-documentar, care evită controverse sau îndrăzneli artistice, dar care speră ca atractivitatea subiectului va aduce oamenii în cinematografe.
Personajul Mariei este desenat în tuşe groase, fără adâncime, fără graţie. Replici plate, preluate din manuale istorice destinate construirii unei ficţiuni politice, şi nu edificării conştiinţei sociale şi istorice critice, atât de necesare unei naţiuni. Pentru Regină, singurul ei ţel, dorinţa pentru care se trezeşte dimineaţa şi gândul cu care adoarme, este unificarea României. Nu supravieţuirea monarhiei într-un dezastru european care a văzut prăbuşirea majorităţii caselor regale.
Frumuseţile României sunt lăudate pe un ton de pliant turistic, o combinaţie dintre Cântarea României şi Visit the Carpathian Garden - ceva despre despre munţii înalţi şi Delta Dunării, oamenii buni şi primitori ai României ş.a.m.d. Adică, banal şi impersonal, imposibil de reţinut.
Respectul de care s-a bucurat Regina în epocă este redat tot rudimentar: ţăranii îşi opresc munca când trece trenul regal, străinii tac şi se ridică în picioare atunci când traversează, semeaţă, holurile hotelurilor pariziene. Ambele surprinse printr-un travling încetinit, reverenţios, care plasează discursul filmic în mitologic, dar subminează estetic miza istorică a peliculei.
Cu toată această abordare convenţională, filmul nu se mulţumeşte doar să arate regina, ci se încumetă să exploreze şi femeia din spate. Se ambiţionează să arate zbuciumul interior, conflictul între rolul pasiv la care era obligată, conform cutumelor vremii, de dublul statut de femeie şi cap încoronat. Întrebată de jurnaliştii străini dacă va participa la negocierile de pace, camera face zoom telenovelistic pe figura împietrită, pentru ca apoi să taie asupra uşorului zvâcnet al mâinilor înmănuşate. Vocea debitează discursul diplomatic impus, vezi Doamne, ca dovadă a stăpânirii de sine şi a capacităţilor diplomatice. Totuşi, nici măcar o inflexiune dramatică - de regret, de mândrie, de speranţă, de ciudă, de orice - nu transpare. Doar recitare patriotardă şi fals dramatică.
Roxana Lupu, interpreta reginei, s-a specializat în roluri regale, precum cel al Reginei Elizabeta a II-a în serialul de televiziune Inside Windsor Castle şi Inside Buckingham Palace, sau a surorii ei, Margaret, în Private Lives of Monarchs. De aici a păstrat o interpretare liniară, care se pliază pe prezentări didactice, fără complicaţii artistice, fără licenţe interpretative. Care nu umanizează, nu adaugă straturi de tensiune sau de pasiune, ci doar animează figuri de ceară pentru tinerele generaţii.
Aşa că, atunci când îl ceartă pe viitorul rege Carol, încurcat în pasiunea cu Zizi Lambrino, aduce mai degrabă cu o mamă obosită şi blazată, care ameninţă prin ridicarea în falset a vocii decât prin mârâitul grav al unei ameninţări serioase sau prin scânteile unei mânii regale. Iar când se întâlneşte, în cămara ei, cu dragul prinţ Ştirbey, îl îmbrăţişează cast şi prietenos. Şi atât!
De altfel, pe parcursul filmului, ai impresia că Lupu este preocupată în primul rând să-şi rostească corect şi complet toate cuvintele replicilor, să poată fi înţeleasă ca dintr-un radiojurnal cu dicţie impecabilă. Reuşeşte, e drept, dar plăteşte şi preţul artistic pentru asta.
Există, din fericire, şi plusuri. În primul rând, alura regală pe care o transferă personajului. Mersul îi este echilibrat, fluid şi protocolar în acelaşi timp. Apoi, la Paris, apare şi zâmbetul femeii fericite în faţa unei garderobe întregi de rochii primite pe neaşteptate în dar. Deşi pasagere, astfel de momente înviorează personajul încorsetat în convenţii.
În rolurile secundare, o impresie vie face Anghel Damian. Damian pune ambiţie şi neastâmpăr, dispreţ şi poltronerie în Prinţul Carol, reuşind să contrabalanseze - fericit, deşi insuficient - platitudinea reginei. Adrian Titieni, la rândul său, susţine cu profesionalism rolul ingrat al lui Ion Brătianu, pe o partitură restrânsă, dar bine închegată.
Ca şi în filmele istorice ale lui Nicolaescu, o atenţie deosebită este acordată costumelor - cât mai "de epocă", "cât mai autentice". Muncă uşurată în cazul de faţă de existenţa înregistrărilor de epocă (ce sunt şi ele lipite la sfârşit, pentru a susţine pretenţia istoricistă. Însă şi aici, s-a preferat aceeaşi abordare cuminte, neimaginativă.
Similar, muzica originală a lui Giancarlo Russo este armonioasă, romantică, cu multe instrumente de corzi şi puţină percuţie. Un complement perfect al interioarelor somptuoase, al costumelor de calitate.
S-a spus că meritul principal al filmului este caracterul său istoric. Trec peste evidenţa (adesea omisă cu bună ştiinţă) că orice film istoric nu poate fi decât o reconstituire a "trecutului" din perspectiva prezentului, o mediere care nu poate fi "autentică" decât printr-o minciună bine ticluită sau de-a dreptul sfruntată. Însă, aici este trist caracterul fals-asigurator al unei asemenea abordări, ratarea misiunii de a trezi conştiinţe. După acest film, oamenii nu vor fi îndemnaţi să citească istorie critică, să identifice surse demne de încredere, ci se vor mulţumi cu fărâme de mit ambalate în roz.
Exact opusul demersului pe care îl încearcă Radu Jude, cu ficţiuni precum Aferim! sau meta-ficţiuni brechtiene precum Îmi este indiferent dacă vom rămâne în istorie ca barbari.
De aceea, Queen Marie of Romania va constitui o cărămidă considerabilă la temelia noului mit istoric aflat acum în construcţie: Regina Maria ca artizan real al Marii Uniri.
Clar, filmul se adresează unui public larg. Şi probabil va avea succes. Eu l-am văzut cu sala plină ochi, aşa cum nu am mai avut în România după 1997 (anul Titanicului lui Cameron). Dedicaţi, organizatorii vânau cu îndârjire orice locşor liber pentru a aşeza câte un norocos supravieţuitor al cozii incredibile de la intrare.
Însă, din punct de vedere al artei cinematografice, Queen Marie of Romania va continua salba de drame istorice naţionaliste marca Sergiu Nicolaescu, cu personaje implauzibile şi replici lemnoase, de manual. Bune, aşadar, doar pentru controverse fals-intelectuale despre pretenţiile de istoricitate ale unor creaţii de propagandă.