Scris în 1938, Oraşul nostru, textul care i-a adus americanului Thornton Wilder unul dintre cele 3 premii Pulitzer din carieră, vorbeşte despre viaţa din imaginarul orăşel Grover's Corners, la începutul secolului 20. Despre viaţa unui medic, a unui jurnalist, a soţiilor lor casnice, a copiilor lor adolescenţi. Despre viaţa unor fermieri, a unui poliţist, a unui pastor, a unui barman. Despre strada principală, despre case cu grădini şi ferestre înalte. Despre naşteri, căsătorii, moarte. Despre vise, bucurii, regrete. Despre o societate trăind într-un ritm molcom, urmând reguli străvechi. Despre o lume care a fost şi nu mai e.
****
Montarea lui Vladmir Anton de la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu-Secuiesc a Oraşului nostru are ceva înăbuşitor de frumos în curgerea ei de aproape impecabilă fluenţă dinspre scenă spre sală şi apoi spre oraş. Fie el micul târg transilvan, fie Bucureştiul FNT-ului 2019, când spectacolul a fost reprezentat în sala Ciulei a Bulandrei.
În rolul amfitrionului, al personajului-regizor care ne invită în oraşul imaginar, jucându-se cu timpul şi spaţiul, cu vârstele, naşterile şi morţile personajelor, admirabilul Barabás Árpád este, în fapt, un fermecător Prospero. La scena de pe urmă, atunci când comandă, cu infinită blândeţe, închiderea discretă, progresivă, de sus în jos, a neoanelor verticale ce ţineau loc, în cimitirul oraşului, de cruci şi lumânări deopotrivă, senzaţia că ne aflăm în prezenţa magului Furtunii e copleşitoare.
După cum, cu câteva scene mai devreme, atunci când nu îşi poate stăpâni lacrimile în faţa imposibilei întoarceri printre vii a lui Emily (Nagy Xénia-Abigél), regizorul-vrăjitor îşi abrogă, pentru o clipă, sămânţa divină, asumându-şi omenescul cu toate ale sale.
****
Sunt 40 de artişti şi 10 tehnicieni care muncesc pentru cele 3 acte şi câteva zeci de scene care formează spectacolul de 2 ore şi jumătate (cu o pauză de 15 minute). O chitară acustică, un vechi pian, o vioară, un banjo, instrumente de percuţie, un contrabas şi câteva voci (din nou Barabás Árpád, impresionant) îşi dau, de asemenea, concursul. Featuring: corul mixt Balázs Ferenc şi o seamă de elevi. Grover's Corners = Odorheiu-Secuiesc.
****
Omagiul adus de Thornton Wilder lumii patriarhale a micilor oraşe, central-vest-europene sau americane, din preajma primului război mondial are ceva din sentimentalismul seducător al cărţilor lui Stefan Zweig. Un soi de basm, de poveste pentru adulţi spusă pe limba copiilor.
Pe nesimţite, cu delicateţe şi grijă întru non-bruscare, Wilder îşi invită spectatorul să înţeleagă că viaţa s-a schimbat şi că, deşi o simţim pulsând în noi, cei de azi, prin mii şi mii de fire invizibile, lumea aceea aparţine, totuşi, unui trecut a cărui înviere nu e cu neputinţă. Vladimir Anton îmbracă această cumplită ruptură (a celor care ne privesc de dincolo pe noi, cei care le căutăm prezenţa lângă morminte) în versurile din Maybe It's Time, melodia lui Bradley Cooper din A Star Is Born.
****
Când Emily şi George (Jakab Tamás) se îndrăgostesc, privindu-se şi vorbindu-şi de la ferestrele înalte ale caselor lor vecine, cei doi actori se întind pe scenă, flancaţi de neoanele (acum stinse) sub formă de paralelipipede alungite. De undeva, din înaltul spaţiului de joc, o cameră filmează. Imaginile sunt proiectate în ariergarda scenei. Pe ecran, neoanele formează cercevelele ferestrelor.
O lungă platformă, încadrată de lumini, pleacă din avanscenă şi străbate sala. Ea este strada principală. Paranteză a coincidenţelor: În sala Ciulei a Bulandrei, o platformă similară e de văzut în Carousel. Spectacolul în care personajului lui Vlad Ivanov i se oferă privilegiul de a întoarce, pentru o zi, din moarte în viaţă. La fel cum i se oferă lui Emily, în Oraşul nostru. Paranteză închisă.
Eranio Petruska (decor şi video), Szűcs-Olcsváry Gellért (proiectare decor), Istvan Toaso (lumini) şi Boca Hunor-Lehel (sunet) sunt parte din profesioniştii care fac ca Oraşul nostru să arate meseriaş. Şi Vladimir Anton e regizorul care ştie să asambleze piesele pentru a produce un spectacol la nivelul de fluenţă al textului. Sunt momente în care evoluţia ansamblului aminteşte de reverul acela în lung de linie al lui Federer despre care unii spun că e cea mai elegantă mişcare din istoria tenisului.
****
"Cine ştie, de fapt, să se bucure de clipă?", îl întreabă Emily pe regizorul-Prospero. "Mai nimeni. Sfinţii şi poeţii, uneori", vine răspunsul.
O dată în plus, textul s-a transformat. O meditaţie despre timp, despre curgerea acestuia şi despre incapacitatea oamenilor de a fixa momentul, de a trăi clipa, de a înţelege natura fulgurantă a fericirii.
"Trebuie să iubeşti viaţa ca să trăieşti. Trebuie să trăieşti ca să iubeşti viaţa". Paradoxul acesta traversează şi transgresează epocile, închizând sensul vieţii în însuşi faptul de a o trăi. Imposibil de explicat, imposibil de evitat.
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..