Ei bine, nu chiar. Am văzut de atunci zeci de spectacole care mi-au spulberat nostalgiile fataliste. De multe ori, de atunci încoace, m-am trezit la realitate, descoperind actori noi sau mai puţin noi, care au putut să se ridice la acelaşi nivel, dacă nu mai sus, la care fuseseră generaţiile pe care atât de ceauşisto-generalizant le numim, azi, "de aur". De data asta, însă, pot să spun că am avut o revelaţie. Tocmai am văzut Pădurea spânzuraţilor, de Radu Afrim. Nu e o capodoperă (şi cred că nici nu şi-a propus să fie), dar pentru o clipă a reuşit să mă mute în alt timp şi alt loc. M-a făcut să trăiesc un fel de moment de întoarcere în facultate, la masa aia din cămin, răsfoind revista alb-negru, cu hârtie groasă.
O s-o iau de la coadă la cap. Scena pe care vreau să v-o povestesc e la final, când Bologa îşi trăieşte ultimele ore, la masa din celulă, în timp ce Klapka îi şopteşte la ureche să renunţe la idealuri fanteziste şi să-şi recunoască vina, ca să scape de ştreang. Scena e filmată chiar din încăperea în care joacă cei doi, într-un cadru de close-up, cu focus pe Bologa şi cu blur pe Klapka, iar scena live e proiectată pe un ecran gigantic, în fundal. Efectiv ai impresia că eşti la 10 cm de faţa lui Alexandru Potocean, care-l joacă pe Bologa, şi de a lui Richard Bovnoczki, care e Klapka. La ce vreau să ajung? La autenticitatea secvenţei, care derivă din "temperatura" încinsă a jocului la care s-a ajuns după trei ore şi ceva de spectacol, în care toate detaliile de suferinţă şi preocupare existenţială au crescut, tensional, până când au dat în clocot. Ridurile de resemnare obosită ale lui Potocean, în contrast cu grimasele disperate ale lui Klapka, care parcă se vede pe el însuşi înaintea morţii, sunt, aici, momente de naturalism necăutat, netrucat, care închid povestea în acea tonalitate de pathos pe care o ştim atât de bine din scriitura lui Rebreanu.
Şi aşa e tot spectacolul. Fie că e plecarea lui Bologa pe front sau execuţia lui Svoboda, fie că e îndrăgostirea de Ilona sau dezertarea, povestea avansează curat, fără sforţări, cu fiecare schimb de replici. De data asta, spre deosebire de ceea ce ne-a obişnuit Afrim să vedem în teatrul său, forţa poveştii vine nu din abscons şi oniric, ci din realism. Mai precis, din cuvânt, din felul în care avântul emoţional, specific literaturii poporaniste din interbelic, ia formă prin fraze lungi, prin exclamaţii, prin suspine, prin poante, prin arhaisme, prin gândurile spuse cu voce tare. Aici, actoria şi limbajul textual pe care această îl valorifică sunt ceea ce determină narativitatea. Sunt suportul pentru poveste. Prin actori, spectacolul creşte limpede, cursiv, fără adaosuri stilistice, de parcă am fi la un spectacol de Kordonsky, în care toate din text par a fi la locul lor. Ba mai mult, pot spune că jocul actorilor - ridicat la un grad de virtuozitate pe care n-ai cum să nu îl respecţi, iar aici i-aş pomeni neapărat pe Potocean, pe Raluca Aprodu în rolul Ilonei, pe Natalia Călin în rolul mamei şi pe Ada Galeş în rolul Martei - e felul în care povestea ajunge întreagă la public.
Trei ore jumate de teatru. Atât durează totul. Nu e puţin, dar nici mult pentru un roman de Rebreanu. Nevoia de a cuprinde mult, din multul narativ pe care îl găsim în carte, face ca unele situaţii sensibile să fie jucate prea iute, fără posibilitatea de "scufundare" prea adâncă. E păcat, dar, în acelaşi timp, e inevitabil, iar spectacolul face tot ce poate ca să nu piardă din adâncime. Iată de ce, cred eu, ar trebui totuşi să fim liniştiţi că Afrim e "la butoane": omul chiar ştie ce să facă şi ce să adauge, în scenă, pentru ca porţiunile lungi de text să poată fi scoase, şi totuşi semnificaţia şi feeling-ul lor să rămână. Iată doar câteva: generalul fără cap, hâd, care trage după sine un candelabru imens, ca povară a unei civilizaţii imperiale pe cale de ducă; scrisoarea iubitei, rămasă acasă, citită de un nud care se prelinge, vuloptuos, în fundalul scenei; proiecţiile sepulcrale din fundal, în tonuri de negru şi roşu, care te atacă, senzorial, fără să bagi de seamă; coregrafiile corale ale soldaţilor, convulsive ca într-un spectacol despre moarte; palmele uriaşe, ieşite prin podeaua scenei, ca şi când un uriaş s-ar fi scufundat în pământul ţării; casa părintească, cu aspect de buncăr; senzualităţile Martei; violoncelul tenebros, măştile de gaze, servietele cu fotografii, etc. Toate, dar absolut toate sunt diformităţi care trag povestea în urât, în moarte.
Iar acum, una alta despre folclorul spectacolului. O bătrânică intră în scenă şi cântă o doină. Una de "jele". Apoi, mai târziu, o altă doină se aude, de data asta cântată de o tânără. În plus, se vorbeşte multă limbă ardelenească, specifică graiurilor someşene, ceea ce conturează al naibii de bine contextul local, dar profund românesc şi profund spiritual, al poveştii. S-a râs, încă în hohote, şi s-ar mai fi râs în continuare, dacă ar fi fost şi mai mult limbaj de genul ăsta. Eu, personal, nu puteam să nu exult la aceste "intervenţii". Ca unul care de ani de zile scrie şi visează despre un teatru românesc, în care să se audă doina şi graiul regional, în care povestea să vină din poveştile arhaice româneşti, în care formele de joc scenic să derive din folclor, în care limba de pe scenă să-i corespundă intim spectatorului, pot spune că am fost fericit. Mulţumesc, Afrime.
Şi a, da, era să uit: nu mergeţi la Pădurea spânzuraţilor dacă cumva vă e lene să citiţi cartea. Ăsta nu e film sau punere în scenă, cu scop didactic. Mergeţi, însă, dacă vreţi să vedeţi că lumea de azi, lipită de ecrane smart, nu mai e smart deloc. În faţa violenţelor zilnice, de la spânzurarea unui câine, în faţa blocului, la represiunile din 10 august, România nu mai are eroi. Sau nu ştie că are, pentru că toţi sunt online.
Vă recomand acest spectacol, cred că v-aţi prins. Păi în ce alt spectacol, de Afrim, mai vezi icoane pe sticlă?
Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim, după romanul Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu
Scenografie: Cosmin Florea / Coregrafie: Andreea Gavriliu
Univers sonor: Radu Afrim / Sound design: Călin Ţopa
Light Design: Mircea Mitroi / Video mapping: Andrei Cozlac
Distribuţie (parţial): Alexandru Potocean; Marius Manole; Richard Bovnoczki; Raluca Aprodu
Producţie: Teatrul Naţional Bucureşti
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti
Durată: 3 ore 30 minute
Credite foto: Adi Bulboacă
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..