Corin Toporaş: E deja celebră afirmaţia unui critic cum că "Bong Joon-ho e un gen cinematografic în sine"...
Bong Joon-ho: Da, am auzit-o şi eu - evident c-am fost flatat. Nu e scopul meu în viaţă să încalc regulile de gen, dar filmele mele, pe măsură ce au apărut, au devenit un gen distinct asociat cu numele meu, ceea ce m-a făcut fericit: e cea mai înaltă laudă pe care o puteam primi.
C.T.: De ce?
B.J.: Cinematografia există de peste 100 de ani şi de-acum oamenii au o idee foarte clară despre ceea ce este, sau ar trebui sa fie, un film. Indiferent de modul în care cineaştii încearcă să creeze ceva nou sau unic, publicul are nişte aşteptări generale, legate de convenţiile de gen. Aşteptări care sunt, pentru mine, ca un zid care înconjoară sala de cinema pe dinafară. Cred că actorii şi regizorii ştiu în mod instinctiv cum să spargă acel zid. Când scriu un scenariu sau fac un storyboard, tot ce fac e să-mi urmez instinctele, nu mă gândesc c-o să fie un dezastru dacă nu vin cu ceva neaşteptat acum. Las totul să curgă natural.
C.T.: Şi totuşi, publicul se aşteaptă de pe-acum c-o să i se tragă covorul de sub picioare la un film de Bong Joon-ho.
B.J.: Asta cu trasul covorului de sub picioare e o metaforă foarte adecvată. Ţelul meu e să captivez spectatorii pentru două ore. Cum? Subminându-le aşteptările - dar fără să mă bazez în totalitate pe convenţiile de gen cinematografic. O metodă ar fi tempoul naraţiunii, dar şi capacitatea actorilor de a face ceva neaşteptat - să joace realist şi, dintr-o dată, să-şi schimbe emoţiile sau ritmul. E una din superputerile actorilor. Nu poţi reduce totul la genul cinematografic.
C.T.: Şi cum vă alegeţi actorii?
B.J.: Distribui actori în care am încredere. Aceşti actori [din Parasite, n.m.] sunt atât de reali: o simţi. O miroşi... [aici Bong Joon-ho zâmbeşte ghiduş, dată fiind referinţa la unul din cele cinci simţuri care joacă un rol aparte în Parasite, referinţă despre care nu pot să intru în mai multe detalii fără să dezvălui spoilere]. Chiar dacă filmul intră într-un mood horror, de comedie neagră sau de slapstick, ceea ce spun personajele, ceea ce vezi pe feţele lor, aduce toate elementele laolaltă şi oferă o experienţă reală, umană. Actorii îşi păstrează acelaşi ton, deşi moodul sau unghiul camerei se schimbă, şi asta zic eu că asigură adevărată continuitate a filmului.
C.T.: Sunteţi prieten cu Song Kang-ho (interpretul patriarhului familiei din Parasite) de peste 20 de ani...
B.J.: Da, lui Song nu i-a displăcut niciunul din scenariile pe care le-am scris eu, sau filmele care au rezultat din acele scenarii, iar mie nu mi-a displăcut niciunul din rolurile lui... [iarăşi zâmbetul ăla buclucaş...] Deşi vine din teatru, Song are, mai mult decât orice alt actor am întâlnit eu, o sensitivitate extraordinară la camera de filmat. Prezenţa ei, modul în care se mişcă, relaţia actorului cu ea - Song se raportează instinctiv la ea. E extraodinar. Asta nu înseamnă că e excesiv de conştient de prezenţa aparatului de filmat sau că joacă pentru el. Pare doar că are un plan precis de a-şi transmite jocul prin lentil[ şi a-l face să aterizeze pe peliculă - sau pe senzorii digitali - din camera de filmat.
C.T.: Mulţumesc.
B.J.: Ba eu mulţumesc.
