Era de aşteptat ca prima execuţie pariziană a celor Patru ultime cântece ale lui Richard Strauss după plecarea lui Jessye Norman să fie dedicată amintirii ei. Nu există soprană pe pământul acesta, în afara lui Renée Fleming, care să se fi confundat într-atât cu acest testament al lui Strauss, poate una dintre cele mai răvăşitoare expieri muzicale din câte sunt în istorie. În plus, Jessye Norman a avut nu o poveste, ci un roman de dragoste cu Franţa, cu Parisul, in special, dar şi cu muzica franceză. În repertoriul eclectic al divei americane, eclectic, dar atât de selectiv, muzica franceză a secondat compozitorii germani. De la Gluck la Berlioz şi Bizet, dar mai ales Fauré, Duparc, Chausson, Poulenc, Jessye s-a instalat cu regala ei prezenţă pe un tron al excelenţei şi adecvării stilistice la care multe contemporane de-ale ei nu au mai avut ce face decât să se plece. "Am fost acolo, în Place de la Concorde", îmi povestea un prieten francez. "Nu voi uita niciodată momentul: sute de mii de oameni amuţiţi de uimire şi această americană drapată în steagul Franţei, înaintând pe Champs-Elysées şi cântând cea mai înălţătoare Marseillaise din câte am auzit vreodată". Jessye Norman a devenit tezaur naţional francez (pecetluit cu Legiunea de Onoare) când, în 1989, a acceptat să dea glas imnului Franţei la festivitatea care a marcat două sute de ani de la Căderea Bastiliei. O cântăreaţă aflată la zenitul forţelor sale, adulată în Hexagon, o prezenţă care, şi să fi încercat altfel, nu putea fi decât suverană şi imaginaţia debordantă a lui Jean-Paul Goude au iscălit un moment care face parte din istoria recentă. Muzicală, mediatică, Istorie cu majusculă.
Era nevoie de o soprană pentru acest moment de remember şi de înlănţuire. Renée Fleming nu mai cântă ciclul straussian. Pe scena Filarmonicii din Paris, Karita Mattila şi Anja Harteros au succedat-o. Lise Davidsen nu putea visa un context mai frumos şi mai gratificant pentru a-şi face debutul parizian. Preludiul a fost Passacaglia lui Anton Webern. Lucrarea scrisă în 1908 este primul opus în catalogul compozitorului austriac care avea, mai târziu, să definească atonalitatea. Nimic, însă, în spectaculoasa lucrare nu prefigurează radicalismul sonor spre care se va îndrepta peste nu multă vreme. François-Xavier Roth o conduce cu mână sigură şi e evident că partitura s-a culcuşit cu siguranţă şi confort în mânuirea fiecărui instrument. Dar toţi aşteptăm cele douăzeci şi ceva de minute care vor veni.
Neverosimil de înaltă (aşa cum au remarcat şi spectatorii Festivalului Internaţional "George Enescu" 2019, cei care au văzut-o în Peter Grimes), Lise Davidsen înaintează cu paşi mici, timizi, până în centrul cuprinzătoarei scene. E îmbrăcată într-o rochie neagră, are cercei lungi şi nu poartă decât un zâmbet şi el reţinut, oprit la jumătatea buzelor. Frühling este primul cântec în ciclul cu care Strauss îşi încheie parcursul muzical în 1948, la optzeci şi patru de ani. Nimeni, cu atât el mai puţin, nu a indicat ordinea anume în care aceste cântece să fie prezentate. Tradiţia a făcut ca ele să fie cântate într-o ordine mai degrabă semantică şi metaforic-descriptivă, pornind de la versurile lui Herman Hesse şi Joseph von Eichendorff, văzute ca o alegorie a scurgerii vieţii înseşi.
Vizibil emoţionată, soprana norvegiană, câştigătoarea concursului Operalia by Plácido Domingo în 2015 şi cea mai promiţătoare voce dramatică feminină a momentului se lansează în primele fraze: In dämmrigen Grüften Träumte ich lang Von deinen Bäumen und blauen Lüften Von deinem Duft und Vogelsang. Pentru mine, care o aud prima dată live, e un şoc. O voce de o pregnanţă atât de intempestivă, şi, totuşi, atât de delicat modulată, mai mlădioasă decât sunetul unei viori, mai puternică decât o orchestră întreagă în forte. De altfel, impecabilul sonor al Orchestre de Paris are un bemol în balansul instituit de dirijor. Uneori, în pasajele de piano, în care Lise lansează spre plafon şi cer voaluri de voce transparente, platoul orchestei e unul prea greu. Soprana, însă, îşi urmează netulburată drumul, călăuzită de o viziune artistică personală. Interpretarea ei nu are (nu avea cum!) senzualitatea de fruct la puterea n a lui Jessye Norman. Nici langoarea fremătătoare, cantilena nesfârşită a lui Renée. Are, în schimb o acurateţe de sticlă, de dimineaţă rece şi luminoasă, în care glasul se pune în slujba partiturii, nu muzica devine rama în care să te îndrăgosteşti de o voce. De vocile lui Norman şi lui Fleming te îndrăgosteşti. Prin vocea lui Lise Davidsen, nuanţată şi irizată, te îndrăgosteşti de Strauss şi de poezia sub care şi-a cules notele. Cuvintele sunt rostite cu muşcătură teutonă şi umplute, fiecare dintre ele, cu o culoare diferită. Dacă s-ar putea traduce în imagine versiunea ei de Vier Letzte Lieder, aş vedea-o ca pe un tablou impresionist, în care fiecare frunză, fiecare floare, fiecare undă de văzduh împrumută o altă nuanţă, pentru a spune o poveste de o coerenţă izbitoare. Pe măsură ce înaintează în dramaturgia ciclului, în September, vocea e şi mai ductilă, mai zveltă. Şi vine Beim Schlafengehen, pentru mine, cel mai frumos cântec nu doar din cele patru, ci din câte feluri poate suna un sfârşit (de viaţă, de moarte, de a fi). Şi vine splendidul solo al concertmaestrului. Şi vin primele cuvinte după: Und die Seele unbewacht, în care e-urile din Seele construiesc arcuri de o superbitate fără egal deasupra orchestrei, şi ea într-un crescendo accentuat. Lui Lise Davidsen, recitalul de debut, proaspăt lansat de Decca, sub bagehta lui Esa-Pekka Saalonen şi în compania Philarmonia Orchestra, nu-i face dreptae. Trebuie auzită într-o sală cum este Filarmonica din Paris, cu o acustică aproape de perfecţiune, pentru a simţi în fiecare particică a cărnii cum sunetul se ridică, precum vălătucii de fum, spre o înălţime de la care poate cădea ca ploaia peste noi. Orchestre de Paris cântă cu tot sufletul, François-Xavier Roth nu-i stăvileşte patosul, dar nu mai contează. Glasul walkirian poate să anihileze nu una, ci două orchestre simfonice, şi asta fără a pierde nimic din culoare, din consistenţă, din căldură... will in freien Flügen schweben, um im Zauberkreis der Nacht tief und tausendfach zu leben. Leben pleacă de la un aproape pianissimo, pentru ca glisarea pe cele trei note finale să ajungă la un fortissimo cu lamă de oţel. "E incredibil cum o soprană ca ea cântă cu aceeaşi consistenţă în grav ca şi în acut", îmi spune acelaşi prieten la pauză. Şi asta după un Im Abendrot care, venit după intensitatea din Beim Schlafengehen, a reinstaurat o pace molcomă peste publicul din marea sală Pierre Boulez. Cele trei ciocârlii din final şi-au luat zborul. S-au dus spre ceruri, să găsească acolo ecoul vocii lui Lise Davidsen, o interpretare pe care, dacă nu aş fi fost de faţă, aş fi crezut-o amplificată încărcătura simbolică a momentului. Am fost, însă, acolo, pentru a asista şi contribui, cu o pereche de palme înroşite de aplauze şi cu amintiri (sper!) pentru totdeauna, la triumful parizian al unei viitoare foarte mari cântăreţe.
În partea a doua, Orchestre de Paris a strălucit în suita Petruşka de Stravinski. A fost o ocazie în plus pentru a aprecia simbioza excepţională a tuturor compartimentelor, care au dialogat când sprinţar, când impozant, s-au completat şi şi-au dat voie să exceleze. François-Xavier Roth a scos în faţă pregătirea ireproşabilă a ansamblului, într-o lucrare deopotrivă spectaculoasă şi tehnică, care şi-a găsit cel mai nimerit conduct în ambianţa sălii concepute de Jean Nouvel. Una în care şi tăcerea sună a muzică.
Orchestre de Paris
Conducerea muzicală: François-Xavier Roth
Solistă: Lise Davidsen, soprană
Anton Webern, Richard Strauss, Igor Stravinski
Philarmonie de Paris, Grande Salle Pierre Boulez, 16.10.2019