Soţia iubitului află şi se sinucide. Dar asta e deja o altă povestire. Din cele şapte care formează Dansul Delhi, textul din 2012 al rusului Ivan Vîrîpaev, înscenat de Radu Afrim în 2019 la TN Vasile Alecsandri din Iaşi şi prezentat la TNB, Sala Studio, în penultima zi a FNT 2019.
Fiecare povestire are un titlu. Reunite, titlurile formează "Cu fiecare mişcare în interiorul dansului tu simţi. Atent şi liniştit înăuntru. În afară şi la început şi la sfârşit în profunzimea visului şi la suprafaţa visului". Aparent, noul Afrim de la Iaşi e poezie. De fapt, e geometrie bine-calculată. Ca orice bună poezie.
Povestirile sunt derulate de aceleaşi şase personaje (dansatoarea, mama acesteia, criticul de balet, iubitul dansatoarei, soţia iubitului, sora medicală). Fiecare dintre primii cinci moare. În câte un capitol. Într-un altul, patru din cinci trăiesc. Cum stau lucrurile la final? Care final? Totul e circular.
Singură asistenta (Livia Iorga) trăieşte non-stop. Şi livrează breaking news despre moartea celorlalţi în schimbul câte unei bancnote. Exclusivitatea se plăteşte.
Totul se învârte în jurul dansatoarei (Ada Lupu, actriţă a cărei expresivitate corporală ar primi, pesemne, standing ovations de n-ar tulbura până la paralizie admirativă, mai cu seamă atunci când e potenţată de proiecţiile video ale lui Andrei Cozlac şi detaliile sonore afrimiene). Ea inventează dansul ce poartă numele unui oraş pulsând de sărăcie şi suferinţă.
Despre semnificaţia dansului se va vorbi tot spectacolul. Se va repeta cuvântul "suferinţă" de zeci de ori. Fiecare dintre personajele din jurul dansatoarei îi va da propria semnificaţie. Fiecare îşi va dezvălui propria suferinţă pe care o va dubla cu o suferinţa majoră din trecutul, prezentul ori viitorul omenirii. Vor fi evocate Auschwitz, abatoarele de animale, sărăcia marilor oraşe, infinita lista a morţilor dintr-un spital.
În Dansul Delhi şi în afara lui, ne găsim înconjuraţi de oameni care suferă pentru istorii personale şi pentru mari tragedii colective. Nobilă, în esenţă, tendinţa omului contemporan de a prelua asupra sa şi o bucăţică din marile nenorociri ale lumii începe să devină maladivă.
În cel mai bun monolog al spectacolului, dansatoarea îşi învaţă iubitul să înceteze să mai caute vinovaţi şi să înceapă să compătimească. Să-şi atingă seamănul cu mână, fie ea şi murdară, în loc să amâne / rateze momentul apropierii printr-un lung proces de igienizare a palmei pe bază de săpun.
Aparent, dansatoarea e egoistă. O acuză mama (Puşa Darie), o acuză iubitul (Dan Prisăcariu - în altă versiune de distribuţie, Dumitru Georgescu). Şi totuşi, dansul ei, distilat din uluitoarea suferinţă a oamenilor din New Delhi (nume generic dat punctelor de pe Glob în care se intersectează sărăcia, mizeria, lipsa de şanse), face mai mult decât (mai) suntem capabili să înţelegem / admitem.
Pe bază de sampling-uri audio (care buclează vocea Adei Lupu, ce răspunde şi atunci când tace, ce râde şi atunci când chipul îi este inexpresiv) şi video (personajul criticului e dublat în anumite scene de debut), Radu Afrim întăreşte tuşele onirice ale montării. Păcat că artificiul audio e abandonat, ar fi îmbogăţit grozav un univers sonor ce oricum complementează inspirat minunatele vizualuri ale cupluri Cosmin Florea (scenografie) & Andrei Cozlac (video).
Departe, însă, de a avea un rol escapist, oniricul lui Afrim e menit, mai degrabă, să invite la o recalibrare a privirii asupra realului. Incapabili să mai distingem esenţele vieţii de lângă noi, avem şansa ca, abandonându-ne frumuseţii dansului (asemeni criticului jucat de Tatiana Ionesi), să ne recăpătăm încrederea că, în ciuda suferinţei înconjurătoare, viaţa e încă totuşi cu putinţă.
Descarcă catalogul FNT 2019 aici..