Codul lui Peca - Timişoara. Capăt de linie la FEST-FDR, 2019

Cândva, în viitor. Undeva, pe Lună. Un tânăr, grăbit, foarte grăbit, cu violent accent american (Stan) şi o tânără cu perucă de un violent violet. Tânărul, ai cărui strămoşi au plecat de multă vreme din Timişoara, caută să îşi descifreze arborele genealogic, tânără are o firmă care îl ajută în acest sens. În cazul descoperirii unor străbunici de seamă, demersul îl poate ajută pe bărbat să îşi păstreze rezidenţa pe un Pământ unde dreptul de a locui e un mare privilegiu. Tânără s-a născut pe Lună, ceea ce i-a retezat de la bun / rău început, dreptul oricărei călătorii pe Pământ. Conform interplanetare legislaţiei în vigoare.

Distopia lui Peca Ştefan se numeşte Timişoara. Capăt de linie şi încheie proiectul Despre România numai de bine, proiect derulat, alături de regizoarea Ana Mărgineanu, vreme de 10 ani. Proiectul s-a materializat prin spectacole inspirate din istoria, prezentul, realul şi imaginarul oraşelor Baia Mare (2008), Piatra-Neamţ (2009), Târgovişte (2011), Sfântu Gheorghe (2014) şi Timişoara (2018). Poveştile oraşului, ascultate, prelucrate, mixate, rescrise de unul dintre cei mai neconvenţionali şi plini de imaginaţie dramaturgi români contemporani.

Viitorul e, desigur, hi-tech. Ajutorul oferit de tânără e, desigur, intens digitalizat. În decorul unui cimitir populat de cruci translucide (scenografia: Tudor Prodan), tânăra antreprenoare lunară îşi anunţă clientul cu care dintre cei înmormântaţi are probabilitatea cea mai înaltă de a se înrudi. Gratis, îi oferă şi un scurt promo cu elemente esenţiale din viaţa decedatului. Apoi, Stan decide: un swipe left pe tabletă arată că nu e interesat să aprofundeze biografia respectivă; un swipe right aduce pe scenă actori şi pe ecran imagini (video: Cinty Ionescu) din viaţa celui / celei care a fost. Numărul de swipes right e limitat.

Istoria Timişoarei ne trece prin faţă pe repede înainte. Evocarea succintă a câtorva zeci de biografii e suficientă pentru a înţelege multiculturalitate uluitoare a locului, pentru a rememora câteva dintre marile momente ale oraşului (cu Revoluţia de acum 30 de ani la loc de cinste), pentru a bifa parte dintre personalităţile şi dintre marii rebeli care au trăit, s-au născut sau au trăit lângă Bega. Dar şi pentru a-i evoca pe câţiva dintre anonimii oraşului. Dar şi pentru înscena & demonta câteva dintre legendele urbane pe care azi s-ar cuveni să le numi "fake histories". Dar şi pentru a înţelege că istoriile reale se întrepătrund la tot pasul cu legendele urbane, că amintirile feluriţilor cronicari ai epocilor sunt adesea contradictorii, că adevărul e, cel mai adesea, o simplă iluzie şi că, până la urmă, singura genealogie ne-mincinoasă e aceea care te învaţă că strămoşii tăi sunt oamenii anumitor locuri, toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, rang, avere, etc.

Dacă pasajul anterior vă sună moralist, vă asigur că spectacolul timişorean nu este. Deşi nelipsit de anumite redundanţe ale textului şi de o nu foarte precisă delimitare ale nivelurilor jocului pe care Stan îl joacă pentru a-şi recupera strămoşii, deşi e de presupus că ar fi câştigat la nivelul atractivităţii şi dinamismului printr-o şi mai intensă folosire a recuzitei video şi a artificiilor pe bază de sunet, muzică (Flavius Retea) şi lumină (Lucian Moga), spectacolul Anei Mărgineanu şi al lui Peca joacă inspirat pe cartea ironiei, a poantei, fiind înţesat de referinţe umoristice dintre cele mai diverse. Miştoul deştept & subtil priveşte deopotrivă tarele de comportament ale unei societăţi ce dă încă semne de rasism şi xenofobie şi cele ale unei tinere generaţii pentru care îmbrăţişarea alterităţii de rasă, naţionalitate şi cetăţenie face parte din comportamentul firesc, dar pentru interacţiunea interumană bazată pe emoţie şi / sau sexualitate ridică probleme majore. Uneori, umorul face un pas în spate şi în sală se instalează emoţia.

Până la urmă, Stan e Dan, la finalul fugii contra-timp pentru descoperirea adevărului privind filiaţia se află o Sophie, firele narativ - genealogice se întrepătrund până formează un ghem ilizibil, e posibil orice, Stan ar putea fi urmaşul oricui, prin urmare "aventura" pe repede înainte se sfârşeşte, eroul nostru îşi trage, în sfârşit, sufletul. Personajele din jocul tinerei patroane i se aşază alături, în cerc. Constatând decesul grabei şi instalarea unui calm cu oarece zâmbet pe buze, îi oferă, în fine, o bucată de ştrudel adevărată (cele de până atunci fuseseră, cu toatele, de plastic). Cioaca pe bază de "Codul lui Da Vinci" e gata, Stan / Dan a (re)devenit bănăţean, istoriile personale se topesc în biografia multi-seculara a oraşului, invitând la speranţa unui viitor trăit pe bază de respect, solidaritate, umanitate.