Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Jogging între graniţe


Suplimentul de cultură, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Slalomul printre spectacole e o cursă a memoriei. Un fel de antrenament în care faci flotări cu frînturi de imagini şi joc de glezne cu dialogurile. Încerci să ţii în formă flash-uri, replici şi gesturi, care se aprind şi se sting. Care se arhivează în foldere şi se click-uiesc atunci cînd trebuie să parcurgi în diagonală subteranele şi intravilanele spectacolelor. Scările lor interioare şi mobile.

Medeea lui Tompa Gábor e o doamnă cu voce de soprană care pompează vocalele pînă scoate tragedia din ele. Tompa inventează pentru Medeea-Circles un sistem fonetic care susţine prin implozie şi explozie ritmurile gradate ale spectacolului, izbucnirile furibunde şi tensiunea conţinută. Şiragul de consoane şi vocale se sparge, produce conflicte acut sonore şi se împrăştie în cercurile morţii. Personajele boxează sunetele într-un ring în care înfruntarea lor e susţinută de un arbitru agitator. Cuvintele sînt înghiţite şi din ele ţîşnesc doar litere şi inflexiuni metalice. Coarda morţii şi corzile vocale se intersectează. Tompa marşează pe intensitatea reglării turaţiilor sonore. Fonologia răzbunării e circulară şi corală.

Din cercurile de cretă, Tompa sare într-o casă în care lingura trece graniţa ca să ia o găluşcă. Graniţa (Casa de pe graniţă) neutralizează orice tip de posesie şi amputează identităţile: mama e violată sincron cu mişcările fierăstrăului, tatăl aleargă pe şina istoriei, iar reacţiile fiziologice sînt brutal cenzurate. Corpul se crispează ca un chip ridat şi se zdruncină, în timp ce pereţii se zguduie şi podeaua e scoasă bucată cu bucată. Spaţiul e tocat mărunt pînă cînd dispare. Casa devine un fel de no man's land, în timp ce graniţa e everyone's land. Din casă, regizorul se încalţă ca să se pregătească de aşteptare. În Aşteptîndu-l pe Godot, Tompa face din aşteptare un timp dinamic, agitat şi elastic, un timp care cronometrează borna staţionărilor pe tuşa întîmplării cu final imprevizibil. Tompa umple inteligent cîmpul deschis al aşteptării şi îi intuieşte calapodul care i se potriveşte perfect. El creează un pantof care se pliază pe piciorul oricărei aşteptări, tocmai pentru că ea este extrem de mobilă. La Tompa, aşteptarea e un meci cu runde serpentinate şi reluate la nesfîrşit.

În Scaunele, Victor Ioan Frunză aplică absenţei terapia memoriei resuscitate. Scaunele sînt un cimitir de resturi umane, fiecare cu o poveste restituită printr-un obiect devenit amintire consistentă. Ochelari, picior, partitură muzicală, perfuzii, tablou de nuntă etc., toate, aşezate pe scaune, sînt cadre ale unui film derulat pe bucăţi. Ai senzaţia că eşti într-un cimitir de maşini din care curg, din cînd în cînd, rămăşiţele unor trupuri chemate să ia o ultimă gură de aer.

Afrim congelează "carnea" unor puşti care respiră prin ţeava de scurgere a violenţei. Atît în Adam Geist, cît şi în Plastilină, Afrim propune o estetică blood & e/motion, o anatomie a emotivităţii brute, a fizicului torturat. Răceala picioarelor în stomac te îngheaţă şi-ţi dă frisoane. Adam Geist e ca o rugăciune într-un cimitir al afectivităţii castrate. E spectacolul efracţiei sensibilităţii, al neputinţei de a-i păstra aproape pe cei pe care îi iubeşti. Protagonistul e prins în supermarketul pumnilor în gură, printre suluri de hîrtie igienică şi "cola de la robinet". În Plastilină, Maxim e o figurină din carne vie, "modelată" după forma loviturilor pe care le primeşte. E un copil al subsolurilor, care, atunci cînd iese cu adevărat la suprafaţă, este bătut pînă moare.

Tot de o rafală de pumni şi picioare e vorba şi în Disco Pigs (regia Peter Kerek). "Porculetele" şi "scrofiştina", cei doi adolescenţi născuţi la cîteva secunde unul de celălalt, se iau la trîntă asurzitor cu lumea din jurul lor. Din violenţa cea mai crudă se rostogoleşte o inocenţă care-ţi taie respiraţia. Un tărîm de vis, în care discoteca se transformă în mare, iar adolescenţii bezmetici, în rege şi regină.

O mare închisă într-o scoică se aude ca fundal sonor spart în cioburi citadine în Oraşul (regia Cristi Juncu). Oraşul e spectacolul zgomotelor încolăcite: zgomote urbane, interioare, marine, care scrijelesc în trotuar o gaură prin care poţi să te scufunzi.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Dans Wanderer - O călătorie emoţională, Diana Pavlenco, editat de Luiza Vasiliu
 English as a foreign language (sau formule lingvistice împotriva rinoceritei) , Roxana Pavnotescu
 Premieră la Reactor în cadrul unui proiect pentru tineri - Îmi place sushi, Comunicat de presă
 Nu a fost Luna Roşie, a fost Béjart Ballet Lausanne, Octavian Neculai
 Două balerine românce vor dansa pe scena Sălii Palatului, alături de prestigioasa companie Béjart Ballet Lausanne, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer