Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cardinalul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În sinaxare, martirii suferă stoic şi regulamentar - Cardinalul


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Demnitatea de cardinal, foarte înaltă, sugerează putere şi opulenţă: haine roşii având pe fundal interioare cu opere de artă renascentistă, intrigi de politică eclezială, influenţarea din umbră a unor evenimente politice. Însă filmul lui Nicolae Mărgineanu întoarce totul pe dos: veşmintele opulente se transformă în zeghe, coridoarele largi devin holurile puşcăriaşilor flămânzi, iar singura apropiere de elitele politice sau culturale rămâne hârdăul cu fecale dus de foşti prim-miniştri şi academicieni. Titlul devine astfel o sinteză a luptei comunismului pentru distrugerea elitelor româneşti, pentru răsturnarea valorilor şi ierarhiilor.

Însă, la nivel de portret individual, titlul riscă să greşească, să mistifice, chiar dacă binevoitor. Căci icoana martirului, urcuşul spiritual al persoanei pot fi ascunse de funcţie, accesorie şi irelevantă în plan duhovnicesc. Cu alte cuvinte, pot aluneca într-o recunoaştere exterioară, birocratică, instituţionalizată, uitând personalitatea, complexitatea omului în carne şi oase.

De aceea, disecarea înţelesurilor titlului nu este un exerciţiu gratuit. Discuţia luminează dificultăţile abordării unei biografii esenţiale, ca şi impreciziile lui Mărgineanu. Personajul lui Hossu pare marcat de poziţia sa în ierarhia formală a Bisericii, dar tot ce îşi doreşte un martir - orice martir - este să îl urmeze pe Hristos. Iar dacă e păstor, să-şi conducă turma încredinţată. Pălăria de cardinal ar fi contat doar într-o lume liberă, nu în Siberia pe care sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a deversat-o asupra României. Şi, de aceea, poate că ar fi fost nimerit să nu fie adusă în prim-plan.

Structura filmului este convenţională: trei părţi, plus un prolog. Prologul ne introduce în atmosfera de teroare a comunismului, cu o Volgă a Securităţii şi fotografii ale lui Iuliu Hossu, nelipsit de la marile momente ale făuririi naţiunii: Marea Unire, lupta pe front, rămas în Cluj (alături de mitropolitul ortodox Nicolae Colan) în urma ocupaţiei maghiare ce a urmat Dictatului de la Viena. Fotografiile proiectează imaginea unui om de lume, a unei figuri politice apropiate de vârful puterii. Imediat, suntem azvârliţi în penitenciarul comunist, cel în care, alături de alţi şase episcopi, Iuliu Hossu va înfrunta regimul.

Prima parte, în culorile desaturate în care a intrat în imaginar momentul citirii Proclamaţiei de la Alba-Iulia, indică importanţa politică jucată de episcopul Hossu, un important pilon al românităţii într-un Ardeal care îşi afirma din ce în ce mai puternic şi mai ireversibil detaşarea de Imperiul cezaro-crăiesc.

Apoi, în alb-negru, cea mai mare parte a filmului: martiriul. Utilizarea imaginii alb-negru (în contrast cu cea color din timpul Marii Uniri) condamnă, fără drept de apel, regimul stalinist din România. Acuzaţia de regim criminal este reluată sistematic, fiind coloana de rezistenţă a filmului.

Perioada din închisoare este prezentată printr-o înşiruire de episoade nelegate între ele. Ar fi putut fi structurate pentru a surprinde progresul personajului, transformarea sa interioară. Metanoia (schimbarea minţii din ascetica ortodoxă) de la marele orator şi om politic, patriot şi om al bisericii la omul închis, chinuit, bătut, a cărei singură - dar absolută - putere este credinţa sa. Sau, într-o abordare psihologică de profunzime, ar fi putut plonja în memoriile formatoare ale copilăriei sau în provocările şcolii teologice.

Cu alte cuvinte, s-ar fi putut concentra pe materia primă din care răsar, ca lotuşii din nămol, chipurile din icoane: slăbiciunea umană. Exploatat insuficient, apare un singur episod (emoţionant, dar neîndeajuns dezvoltat): când Hossu, aproape delirând de la bătăi, mărturiseşte că a aruncat hârtia apostaziatoare - nu din tărie de caracter, ci tocmai din slăbiciune. Din slăbiciunea de a ceda ispitei unui trai în libertate ca ierarh ortodox colaboraţionist. Comod, dar pierzător de suflet.

Din păcate, aceste cărări artistice nu sunt explorate. Într-un demers exclusiv apologetic, regizorul Nicolae Mărgineanu şi scenaristul Bogdan Adrian Toma modelează un personaj egal cu sine. Plat. Admirabil, e drept, dar cu acel iz simplist de catehism de şcoală primară. Acea minciună spirituală larg răspândită, fals pedagogică, conform căreia sfinţii s-au născut sfinţi, puri şi corecţi, şi care voit trece cu vederea frământările dureroase, ispitele sau chiar momentele de necredinţă.

Cinematografic, abordarea simplistă spiritual se traduce prin close-up-uri pe figura împietrită a lui Botar, prea numeroase pentru a mai emoţiona, prin dialoguri prea clare, prea declamative pentru a îngrozi. Călăii comunişti înjură regulamentar, din datorie, ca un profesor de liceu atent să fie cool pentru a fi acceptat, dar atent să nu întreacă măsura. Poate părea paradoxal să vorbeşti despre înjurături gândite pentru o audienţă necoaptă şi pudibondă, dar, pentru a contura teroarea comunistă, excesele ar fi fost binevenite. Idee valabilă şi pentru scenele de violenţă.

Camera rămâne, la rândul ei, înţepenită. Zăboveşte prea mult pe cadre stabile, refuză să se urce pe steadycam, să tremure, să gâfâie, să se încline. De aceea, nu convinge şi rămâne obiectivă în sens rău: depărtată, detaşată, recitativă.

La rândul său, personajul Iuliu Hossu nu se transformă interior, deşi, e drept, circumstanţele exterioare sunt inversate dramatic. Un flashback din timpul Dictatului de la Viena, când reşedinţa îi este vandalizată de extremişti unguri, în loc să întărească imaginea tăriei sale morale (clar intenţia regizorală), îl transformă într-un militant rigid al românismului, a cărui singură calitate pare să fie o încăpăţânare superioară, nu o morală creştină înaltă.

Compoziţia lui Radu Botar salvează tot ce se poate salva, mizând pe un minimalism eficace. Gesturile reţinute, vorba atent cântărită, gesturile deopotrivă hotărâte şi rotunjite, privirea concentrată şi caldă, conferă o anvergură impresionantă personajului. Dacă scenariul îl obligă ca în cea mai mare parte să păstreze un echilibru rece, apar şi scene în care personajul este însufleţit, dar mereu cu mijloace zgârcite, fără melodrame plângăcioase sau revolte inutile. Privirea încrezătoare şi caldă - aruncată preţ de o secundă - cu care îşi întâmpină un coleg episcop, şocat să îl vadă în zeghe şi tuns, punctează plastic statura sa morală.

Nici măcar introducerea personajului Enache Vizireanu nu este stoarsă până la capăt de sucul său artistic, deşi interpretarea bi-polarismului personajului, a tandreţei, fricii şi chiar conformismului său este foarte bine realizată de Richard Bovnoczki.

Există două episoade emoţionante. În primul, sora directorului închisorii, o femeie în port tradiţional, se confesează, plină de respect, episcopului. Episodul, forţat, este mântuit de prestaţia impecabilă a Mariei Ploae şi de chimia încropită cu Botar, şi emoţionează în pofida stângăciei scenariului.

Apoi este episodul cepei: o ceapă furată este desfăcută cu grijă, pentru a fi împărţită colegilor din celulă, adunaţi într-o atmosferă de încredere şi intimitate ce aminteşte de Cina cea de Taină. Grija cu care preţioasele bucăţi sunt aşezate pe masă, tăcerea care se aşterne în celulă, ar fi creat premisele pentru o paralelă cu proscomidia (aranjarea şi binecuvântarea bucăţilor de anafură pe Sfântul Disc în cultul oriental al liturghiei). Însă, şansa insertului poetic, nostalgic, ritualic este ratată cu buzna gardianului, ţintuind filmul la un nivel descriptiv frustrant.

Dacă este evidentă şi asumată legătura cu recenta canonizare a celor şapte episcopi uniţi în timpul vizitei Papei, aşadar cu o afirmare mai puternică în spaţiul public a suferinţelor bisericii unite, individualitatea şi spiritualitatea acestei biserici catolice de rit oriental este explorată simplist, strict prin "românitatea" sa.

Este drept, producţia lui Mărgineanu nu miroase atât de tare a manual şcolar precum Maria, Regina României. Nu este propagandistic şi nici triumfalist (da, naraţiunile despre martiri pot fi triumfaliste). În Cardinalul, rolurile sunt simţitor mai calde, partiturile mai armonice. Dar, totuşi, nu capătă accentele reflexive, profunzimile psihologice sau dilemele etice din A Hidden Life, ultima producţie a lui Terrence Malick ce povesteşte tot rezistenţa unui fericit catolic în faţa dictaturii.

Aşadar, Cardinalul a fost creat ca un tribut adus unui mare român. Însă, ambiţiile artistice au fost prudente, iar riscurile creatoare evitate. Aşa că scopul său - pe care sper să şi-l atingă - rămâne doar acela de a forţa memoria şi a revizui istoria noastră recentă (inclusiv subiectul colaborării Bisericii Ortodoxe Române cu regimul comunist).




 Toate articolele despre Cardinalul


4 comentarii

  • Un comentariu lung (cu scuzele de rigoare)
    Bogdan Adrian Toma, 27.11.2019, 04:30

    Doresc sa aduc cateva corecturi minimale cronicii dumneavoastra, daca imi permiteti. In primul rand, voi spune in premiera, la rece, ca filmul "Cardinalul" n-a fost creat ca un tribut adus unui mare roman. A devenit oarecum asta. La origine, a fost creat pentru a intra in categoria destinata, in concursul CNC din 2018, filmului care aniversa Unirea. Cum Nicolae Margineanu avea deja un script bazat in exclusivitate pe memoriile lui Iuliu Hossu, care nu priveau, pe cea mai mare intindere, decat detentia in sine, l-am luat pentru a-l rescrie intr-un mod care sa se potriveasca atat cerintelor artistice cat si celor comerciale. Scriptul original avea, in numele findelitatii, o culoare foarte pronuntata de docu-drama lipsita si de dinamism, si de vibratie. Pentru ca, asa cum marturiseste episcopul Hossu, zilele de detentie erau ca si noptile - aproape toate la fel.

    Cu o experienta, zic eu, destul de ampla in scripting, am dezvoltat subiectul pe 120 de scene (undeva la 140 de minute de film) in care urma sa facem dreptate atat iubitorilor de istorie cat si celor atasati de partea mai mundana, mai "aventuroasa" a filmelor care intentioneaza sa ilustreze abuzurile regimurilor trecute. I-am inventat, pe rand, pe poetul Viziran, pe capitanul Argesanu, originea si metodele acestuia (convertirea pas cu pas), pe sergentul zbir (care injura profesionist de cate ori are ocazia), pe KGB-istul care ameninta, pe sora directorului de inchisoare, rugaciunea de la ora 9, etc. N-a trebuit efectiv sa "inventez" mare lucru - prototipurile acestor personaje exista in toate memoriile fostilor detinuti politici. Din memoriile lui Iuliu Hossu s-au pastrat, iarasi, destule: personalitata dura, crunta a directorului inchisorii, metoda jignirilor repetate, a trezirilor dese intreprinse de gardieni, care aveau ordinul de a nu recurge la violenta excesiva, asa cum se petreceau lucrurile in sectorul "politic;" apoi identificarea unor personalitati universitare care devenisera de nerecunoscut si care au trebuit distinsi potrivit cunostintelor enciclopedice, rezistenta - din incapatanare, la inceput, apoi fara echivoc (cand Hossu realizeaza ca a devenit un exemplu pentru ceilalti) - si, nu in ultimul rand, scena cepei care e, in "Memorii" intrerupta de gardieni. De asemenea, scenele exterioare, multe: rezistenta din anii '40, relatia cu Nicolae Colan, investigatiile personale facute de Argesanu pentru a afla cum sa-i "seduca" pe greco-catolici, Unirea discutata da capo al fine, in sala Cazinoului din Alba Iulia, cu certuri cu tot (au fost si din-astea), apoi aparitia lui Marza, discutiile participantilor, etc. Totul urmand sa aiba loc gradual, din 1918 pana in 1970.

    In fine, toata iluzia a durat pana cand s-a stabilit ca suma primita nu acoperea decat jumatate din scenele scrise. Dupa o luna de tatonare a unor posibile sponsorizari, am decis sa demaram cu suma existenta. Am rescris totul aproape de la zero, dar lucrurile devenisera mult mai abrupte; scena Unirii nu mai putea avea loc in context istoric, scena Cazinoului nici atat, Marza devine, din simplu fotograf, narator al itinerarului existential al Cardinalului. Scenele din '40 dispar cu totul (in afara uneia, pe care regizorul a considerat-o impresionanta, eu personal opunandu-ma pastrarii ei, pentru ca singulara fiind, nu mai avea nici impactul scontat, si in plus obstructiona oarecum si curgerea povestii). Apare chiar si o anume animozitate regizor - scenarist: eu imi cunosc povestea si tin la ea - devin, prin urmare, avocatul fictiunii; regizorul nu vrea sa tradeze istoria reala si nici memoriile Cardinalului. Imaginati-va, prin urmare, ca ceea ce a ramas devine, incet dar sigur, obiectul unui compromis: replici constranse din zece linii in doua, fortat, inadecvat; aventuri incomplete; personaje care apar din neant, desi, in original, ele au un traseu al lor, precis; personaje care, dimpotriva, dispar cu totul; un poem al lui Viziran, spus noaptea, cu ceilalti in jur, la care s-a renuntat in intregime; scena rejudecarii facuta in inchisoare cand in realitate ea avusese loc la Bucuresti, etc.

    Ce vreau sa spun - si aici ma adresez nu doar colaboratorilor Liternet ci tuturor celor care radiografiza cinematografia romaneasca, motiv pentru ca am si ales sa raspund textului aici, nu ca o replica, ci in numele unei explicatii oneste pe un website de larga anvergura. Nu argumentez ca cei care fac critica profesionista nu au dreptate - "Cardinalul" putea fi mai bun. Povestea putea curge mai bine, personajele se putea lega mai bine intre ele, merita sa facem o distinctie mai clara intre Iuliu Hossu cel din '48 care rezista din furie, din incapatanare, pentru ca se simte nedreptatit, si cel din '53 care rezista din constientizarea unei misiuni asumate - e destul ca el sa renunte, pentru ca toti tinerii sa-l urmeze, mai ales dupa moartea lui Ioan Suciu. Merita sa le facem pe toate astea mai limpede, si merita sa facem un film mai lung chiar in pofida unei receptii mai dificile. Eu, unul, stiu ca am suferit pentru fiecare minut pierdut si pentru fiecare personaj care in loc sa-si rosteasca textul scris, a trebuit sa concentreze totul intr-o propozitie sau doua. Dar filmul nu este, pana la urma, nici al meu, nici al lui Nicolae Margineanu, nici al lui Radu Botar. E un film al unor oameni aflati, cum se spune, "sub vremuri" - sub constrangerea zilelor de filmare, a locatiilor, a dublelor, a vremii, a costurilor tehnice, a telefoanelor in care ti se spune ca "x" scene au trebuit inlocuite cu una singura, a lipsei unui studio "retro" - ca atare a atentiei la fiecare detaliu care ar putea trada contemporanietatea. Ca o paranteza, va spun pe drept cuvant ca Sighetul e, in momentul actual, cel mai modern penitenciar din tara. Sub nici o forma filmarea nu se putea face acolo.

    Cred, ca atare, ca un film nu e nici o opera scenaristica, nici una regizorala, si, finalmente, nici chiar una actoriceasca. E o imbinare a lor, e putin din fiecare si, din pacate, in conditii de filmare pe genunchi si cu fonduri la limita, e adesea o imbinare fortata. In Romania nu discutam doar de constrangerea financiara, ci si de cerintele publicului. Nu putem face un film doar pentru public, dar nu-l putem face nici doar pentru noi insine (mai ales ca nici "noi," acestia care lucram ca o echipa, adesea vedeam lucrurile altminteri). Un film de arta, actulamente, nu mai are nici un distribuitor local. Un film comercial are, insa un film comercial, in ziua de azi, nu mai raspunde aproape nici unei nevoi interioare. Nici a scenaristului, nici a film-maker-ului - pentru ca lumea, multiplexurile si Hollywood-ul ne-au luat-o inainte, iar noi nu ne putem - si, in fond, nici nu vrem - sa ne sincronizam cu ele. In orice caz nu suportam comparatie cu Terrence Malick (filmari de peste 2 ani de zile, 180 minute de film si peste 7 milioane de dolari buget).

    Asadar anacronism? Este. Incropeala? E si din asta. Stangacii? Se petrec cu siguranta. Dar ceva, ceva, tot ramane: ramane o poveste care nu s-a pierdut. Cele mai multe din povestile subfinantate sau nefinantate se pierd, fara sa merite sa aiba acest destin. Noi am dus una la capat. Ar fi trebuit sa spunem mai mult? Am spus cat s-a putut. Restul il veti spune dumneavoastra, nu noi. Iar daca stiti, acum, de unde venim si, poate, ii mai acordati o vizionare ultimului "cut" al filmului, e posibil ca lucrurile sa arate putin altfel. Cu acea necesara si mult-sperata ingaduinta din partea criticii, chiar si cu greselile inerente, cred ca filmmaker-ul roman poate si merita sa ajunga departe.

    Cu respect,

    Bogdan Adrian Toma

    • RE: Un comentariu lung (cu scuzele de rigoare)
      Cristian Caloian, 27.11.2019, 20:36

      Mulțumesc pentru comentariu. Apreciez eforturile pentru finalizarea unui proiect cinematografic atât de dificil. Mai mult, vă (re-)asigur de întreaga mea solidaritate față de valorile morale ilustrate în film.
      Mi-ar fi plăcut, într-adevăr, să văd filmul conceput în mintea și inima dumneavoastră și a echipei, nu doar pe cel făcut posibil de finanțarea insuficientă. Din păcate, doar acesta mi-a fost accesibil și pe acesta îl va vedea și publicul avizat.
      Îmi doresc și eu să ajungă departe cineaștii români. Însă, critica este chemată să îi încurajeze nu atât printr-o îngăduință superioară, ci prin scriitură onestă, argumentată și cu standarde estetice cât mai înalte. Mai mult, pentru acea cinematografie valoroasă pe care ne-o dorim cu toții, criticii se alătură efortului comun printr-un discurs constructiv. Post-factum și mai puțin riscant, e adevărat, dar sperăm relevant pentru a orienta filmele ce se vor realiza pe viitor.
      Cu stimă,
      Cristian Caloian

      • RE: RE: Un comentariu lung (cu scuzele de rigoare)
        Bogdan Adrian Toma, 28.11.2019, 02:55

        D-ra Caloian, va multumesc si eu pentru raspuns si pentru bunavointa. Toate cele bune si la cat mai multe filme respectabile pentru cineastii romani!

    • RE: Un comentariu lung (cu scuzele de rigoare)
      Bogdan Adrian Toma, 27.11.2019, 22:01

      Erata text initial

      In explicatia de ieri s-au strecurat, vad, si niste erori de exprimare (pornisem intr-o directie si continuasem intr-o alta), as vrea sa le corectez aici, pentru ca am vazut ca nu exista posibilitatea ditarii propriului comentariu. E firesc, Liternet s-a dezvoltat ca o revista online, si nu ca un blog, unde "comment"-ul are un alt regim.

      Erata e urmatoarea si se aplica paragrafului 5, liniile 5 si 9:

      mai ales ca nici "noi" = mai ales ca si "noi"
      iar noi nu ne putem = iar noi nu putem

      Multumesc. Repet, inca odata, parerea de rau ca am initiat un raspuns care vizeaza nu cronica in sine ci bucataria dezvoltarii de film din tara noastra. Personal, cred ca e util ca un cronicar sa "vada" lucrurile si din unghiul unui realizator de film. Intr-o lume normala nici nu s-ar pune aceasta problema: o cronica de film e destinata sa descrie produsul finit si atat, exact ca in cazul unei carti sau a unei picturi. Din pacate, la noi, operele finite din cinematografie poseda - si probabil ca o vor duce cu ele multa vreme - o subliminala, tragica adesea, componenta non-finita (blestemul lui Brancusi, probabil).

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Cinemateca Union
Marţi, 10.12.2019 - 20,00


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristian Caloian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer