Note răzleţe (în jurul Sărbătorilor)

Holy Day -- Zi Sfântă -- expresia a pierdut cu timpul conotaţia sacră, devenind, sub forma de holiday -- sărbătoare în sensul de simplă vacanţă.

Dar teatrul s-a născut ca celebrare a vieţii şi a morţii iar zilele care îi erau dedicate erau zile sfinte, de sărbătoare sacră-- Holy Days.

Cum ne pregătim azi de sărbători? În mall-uri, cordoane de poliţişti dirijează circulaţia ca să tempereze fluxul de necontrolat al clienţilor avizi de cadouri, isterizaţi să cumpere în sale. Dacă pentru mulţi Crăciunul înseamnă încă o sărbătoare tradiţională de familie, sunt destui care îl privesc cu teamă, sau cu o doză de confuzie amestecată cu ruşine. Şi e normal, pentru că sărbătoarea şi-a pierdut sensul religios de când mercantilismul a invadat tot - în unele ţări până şi biserica, pentru că şi ea profită financiar de naşterea lui Isus.

La cina familială se joacă involuntar un teatru al emoţiilor exacerbate. S-au scris şi se mai pot scrie multe piese despre tot ce petrece în relaţiile intime dintre aceşti comeseni "festivi": frustrare, ipocrizie, răbufnire, criză apăsătoare, explozie. În America se ştie că tocmai la sărbători mari - Thanksgiving sau Crăciun -- se manifestă cu violenţă o nevoie de rebeliune faţă de simulacrul trist al armoniei familiale.

Azi, prin intermediul internetului, al reţelelor sociale, spiritul e alungat şi toate activităţile mediatice sunt îndreptate împotriva a tot ce nu e materialist. Un neo-marxism-comunism periculos, dogmatic şi lipsit de suflet. E o atmosferă foarte ciudată în acest moment în lume. Nu se mai poate discuta normal nicăieri, fără ca argumentele să alunece în polemică vitriolică.

Oare asta să fie noua manieră de comunicare între oameni?! Opiniile despre politică, orientare sexuală, naţionalitate, etnie, sport, cultură devin din ce în ce mai părtinitoare şi fanatice. Prejudecăţile iau proporţii delirant de toxice.

De sărbători încerc să-mi adun gândurile. În 2019 constat că totul e mai fragil ca în 2018, atât în afară cât şi înăuntru. Pentru cei care nu au suficientă încredere în ei înşişi (printre care mă număr), atmosfera prezentului e descurajantă. Deşi aparenţele pot induce impresia opusă, personal am avut dintotdeauna îndoieli, atât despre alegerile făcute în viaţă, cât şi în profesie. Deseori m-am temut că nimic din ce fac nu prea contează, ca şi cum aş construi iar şi iar un castel făcut din cărţi de joc, pe care prima briză de vânt îl năruie.

În jurul sărbătorilor am uneori acest obicei deloc sănătos de a-mi compune un bilanţ negativ. Nu e recomandabil! Tendinţa de a mă pune jos şi a fi propriul meu judecător nu duce la nimic bun, dar în mod inexplicabil o practic destul de des.

Şi totuşi, anul acesta, chiar în apropierea Crăciunului, am avut o revelaţie luminoasă: reîntors la Teatrul La Mama, unde mi-am început cariera în America cu ani în urmă, ca să refac a nu ştiu câta oară Troienele, mi-am amintit de atmosfera extraordinară a anilor tinereţii, când lucram liber, fără teamă, doar cu o nestăvilită bucurie. Şi acum m-am umplut iar de energia unică a acelui loc şi a prietenilor dintotdeauna, care menţin viu spiritul lui Ellen Stewart, un sentiment de căldură umană intensă ca şi cum aş fi fost conectat la un supervoltaj. Forţa pe care am simţit-o în mijlocul largii comunităţi de artişti veniţi de pe trei continente să exprime prin teatru un mesaj puternic despre ce se întâmplă în lume acum, m-a ajutat să depăşesc starea de îndoială şi nesiguranţă caracteristică.

Când am creat Trilogia antică nu mă aşteptam nici o clipă să aibă longevitatea pe care a avut-o, nici ca Troienele să fie adoptate de atâtea generaţii de-a lungul unei jumătăţi de secol. În '90, la Bucureşti, am fost animat de dorinţa ca premiera Trilogiei de la Naţional să marcheze dezgheţul ieşirii din comunism. Era motivul central pentru care am acceptat direcţia acelui teatru. Acum, la New York, parcă nu mai eram eu cel care a creat Trilogia. Am avut impresia că aici, în locul de origine, la La Mama, Troienele au renăscut parcă în mod firesc singure (mai multe despre asta aici). Un dirijor amintea undeva de sentimentul muzicienilor care, fericiţi după un concert de mare succes, simţeau o vădită împlinire, recunoscând bucuroşi că "în seara asta nu cântăm noi, ci cântă muzica prin noi". Aşa am simţit şi eu acum, că parcă spectacolul se clădea prin efortul tuturor - incluzând participarea activă a spectatorilor. (pentru a primi un link privat de vizionare a acestui spectacol, scrieţi un e-mail la [email protected])
Nu vreau să cad iar în melancolie.

Vin sărbătorile şi părinţii mei mi-au inspirat din copilărie un respect aparte pentru ce înseamnă o zi sfântă şi credinţa că ea aduce o energie bună, că sunt anumite vibraţii benefice în aer. În fiecare an încerc să mă eliberez de balastul care mă trage în jos şi să le simt reverberând în mine. Sunt cadouri invizibile, mult mai preţioase decât cele care aşteaptă, ambalate strident, închise în cutii, sub pomul de Crăciun.

Happy Holidays, Sărbători fericite, Joyeuses Fêtes... peste tot auzim repetat mecanic acelaşi text, declamat pe un ton exaltat, semi-isteric, dar lipsit de convingere. Odată pierdută semnificaţia, expresiile au devenit obosite, fără intenţie sinceră, s-au banalizat.

Dar copiii sunt, din fericire, adevăraţi şi minunat de sinceri şi până la o anume vârstă dornici de magie, tot mai aşteaptă la fereastră să vadă trecând sania cu clopoţei a lui Moş Crăciun. Întrebarea raţională "Oare el există?", care apare inerent în timp, taie brutal pentru copii magia Crăciunului, iar părinţii se simt ruşinaţi că au jucat stângaci şi neconvingător rolul Moşului cu barba albă, îmbrăcat în roşu, ieşit greoi şi ne-graţios din şemineu ca să împartă cadouri. Nu ştiam că Moşul e îmbrăcat în aceste culori doar din 1931 -- cu scop exclusiv comercial, deloc religios -- servind drept mascotă publicitară pentru Coca-Cola, care avea nevoie să-şi vândă produsele în timpul iernii. Roşul şi albul accentuează jovialitatea comercială banalizată a Sărbătorii.

Uitate au fost riturile primitive de dinainte de Iisus, care celebrau solstiţiul de iarnă cu brazii cu cetina tot verde, prevestitori ai primăverii. Multora chiar Naşterea Pruncului nu le mai inspiră azi transcendenţa religioasă. Nici în teatru ideea de repetiţie a Naşterii nu ne mai aminteşte de o posibilă re-naştere zilnică a noastră ca artişti. De câte ori mă aflu în mijlocul unui proiect în timp de sărbători, încerc să-mi împrospătez credinţa că ele nu sunt întâmplătoare, ci ne oferă o şansă repetată şi practică să ne reinventăm, să ne naştem din nou. De ce lăsăm şansa să treacă?

Tatăl meu mi-a spus că Moş Crăciun există cu adevărat doar pentru cei care cred. Acum, după atâţia ani, încep să înţeleg diferenţa dintre credinţă şi adevăr.

Pe mine imaginaţia m-a ajutat să mă apăr de realitatea dură a copilăriei anilor '50 şi sunt convins, deşi nu eram conştient pe atunci, că datorită credinţei în magie, credinţei în iraţional şi inexplicabil m-am simţit inspirat să aleg teatrul.

Azi nu mai am nevoie de imaginaţie ca să mă protejeze de realitate, sunt destul de pregătit să încerc să confrunt direct adevărul. Sper să reuşesc.

Întrebarea esenţială pentru care lucrez în teatru e: Ce ne hrăneşte, ce serveşte cu adevărat umanitatea? Când suntem împreună pe scenă ne dăm seama că omul din sală nu se poate rezuma exclusiv la rolul de consumator, sau reduce doar la un statut social impersonal. Ca şi noi, el are nevoie de o altă calitate de viaţă.

De aceea am ales cu ocazia sărbătorilor să ofer nişte gânduri ale unui mistic medieval parafrazate de mine:

* Suntem cu toţii nişte pelerini, călători între viaţă şi moarte.

* Aceeaşi întrebare ne confruntă pe toţi: Oare de ce suntem aici? O întrebare fără răspuns.
Nici în teatru nu există răspunsuri, doar întrebări!

*Aceeaşi lumină luminează pe oricare dintre noi începând din Clipa Naşterii.

* Călătoria, întrebarea şi lumina... le avem pe toate înăuntru. Iar în teatru le putem trăi la o intensitate sporită.

*Adevărata relaţie între fiinţe umane poate avea loc doar sub o lumină care unifică, nu sub influenţa ego-ului care divizează.

* Ce-ţi doresc ţie e egal cu ce îmi doresc mie: ca lumina mea să fie liberă să strălucească, să se contopească cu lumina ta şi a celorlalţi şi să ne lumineze pe toţi în călătorie.

* În aceste momente rare recunoaştem ce ne uneşte, dar şi ce ne separă şi ne dezbină.

* Cât timp există viaţă, există speranţă.

Sărbători cu Adevărat Fericite!