Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Emigrant Blues: un road movie în 2 1/2 capitole

În lipsă de idei - Emigrant Blues: un road movie în 2 1/2 capitole


Dilema Veche, octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Precedentul film al lui Claudiu Mitcu (co-regizat alături de Ileana Bîrsan), Procesul (2017), e un documentar provocator: el aduce în faţa spectatorilor un om care, surprins de-a lungul mai multor ani, ajunge să se contrazică de unul singur cu privire la o afacere dubioasă în care e suspectat de crimă. Iniţial, într-o înregistrare video din anii \'90, acesta reconstituie minuţios, în prezenţa anchetatorilor, evenimentele din noaptea crimei; ani mai tîrziu - în plin proces încă nesoluţionat -, omul îşi neagă vehement, cu probe în aparenţă la fel de convingătoare, propriile afirmaţii din trecut. Pe scurt, Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan sesizează inspirat potenţialul acestei poveşti despre indecizie - la finalul filmului, ea nu mai semnifică doardestinul kafkian al unui om, ci ajunge să oglindească însăşi esenţa contradictorie a cinema-ului (video vs digital): tot mai des în filmele contemporane,what you see is not what you get şi, de la un punct încolo, devine complicat să separi filmul-ca-fotografie (înregistrînd "realul" necosmetizat) de filmul-ca-pictură (completînd "realul" în postproducţie).

În fine, tot acest preambul pentru a spune că, spre deosebire de Procesul, noul documentar al lui Mitcu (realizat alături de Mihai Mincan), Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole, e lipsit de astfel de idei fericite ale mizanscenei. Filmul atacă o temă complexă şi presantă (criza emigraţiei româneşti), setîndu-şi ca destinaţie - dar şi ca punct de plecare - Spania, şi adoptînd o structură interesantă: capitole care reflectă nu atît traiul propriu-zis în ţară străină, cît experienţa infernală a drumului pînă şi dintr-acolo, spre casă. La fel ca Procesul, Emigrant Blues vrea să provoace, să deturneze coordonatele "corecte", mult prea facile, prin care drama depeizării este mai mereu confiscată spre a servi diverselor interese; în fond, e foarte bine că îşi propune aşa ceva, din moment ce cam astea ar trebui să fie aşteptările de la oricare documentar cu temă socială care se doreşte relevant: să lumineze din alt unghi, să contreze reprezentările sclerozate din media, să pună nume necunoscuţilor, să modeleze prezenţe şi să asculte vocile celor deposedaţi.

Numai că Emigrant Blues este lipsit de o viziune umanistă necesară în situaţia dată, preferînd în schimb o abordare clinică, distantă, securizantă. Subiecţii filmului rămîn o masă indistinctă de corpuri comasate într-un autocar, atunci cînd nu sînt direct - ca în capitolul întoarcerii acasă - corpuri băgate într-un sicriu. În contextul în care (i)migranţii sînt înfieraţi din toate părţile, aici şi aiurea, niţică empatie n-ar fi stricat - deşi, e drept, nici n-ar fi fost obligatorie, atîta vreme cît filmul e interesat de altă pistă pe care o explorează consecvent. Problema e că tonalităţile alese drept contrapunct al tratamentelor uzuale (şi uzate) despre drama "plecatului" - planuri fixe, observaţionale, pentru capitolul "dus"; umor negru, jucăuş-impertinent-trivial, pentru capitolul "întors" - sînt cel puţin nepotrivite: efuziuneaşi emoţia generate de plecarea cuiva departe de casă şi, respectiv,elegia(sau măcar sobrietatea) care acompaniază moartea altcuiva aflat deja acolo ar fi fost, oricît de "demodate", o alegere mai adecvată - mai decentă. În schimb, filmul se afundă într-un formalism pedant, deloc ospitalier, în care cadrele fixe reglate la unghi precis scrutează ameninţător - iar camera de filmat devine cameră de supraveghere.

Rămîne, deci, "intermezzo"-ul filmului, care se demarcă de estetica stearpă din rest: filmări de amator, aparţinînd celor stabiliţi în Spania şi servind la documentarea unor momente cît se poate de diverse şi de obişnuite: aniversări, petreceri etc. Pornind din anii \'90 şi mergînd pînă la epoca actuală a filmărilor cu telefonul, aceste home movies surprind felul decomplexat în care românii îşi apropriază noi spaţii, transformîndu-le în cămin; e ceva deopotrivă înduioşător şi dureros în aceste filmuleţe tremurînde, făcute din necesitate şi lipsite de academism, care arată oameni prinşi între două teritorii, amestecînd limbi şi amintiri, încercînd să "simtă româneşte" cu orice prilej, creînd o comunitate suspendată în mijlocul Spaniei. Păcat că filmul nu contextualizează mai mult, nu insistă pe anumite chipuri, ci aruncă în malaxor toate aceste filmări, înşiruindu-le nediferenţiat. Emigrant Blues (un ecou la Immigrant Song, ciclul de poemeal lui Marin Mălaicu-Hondrari) nu satisface promisiunea titlului, propunînd mai degrabă un schelet de film alcătuit din cadre care - din motive financiare, poate - aduc cu nişte tatonări făcute în grabă. Oricare ar fi cauza, fără soluţii regizorale, rezultatul final nu are nimic dinblues-ul tînguitor despre depărtări pe care îl aşteptam, semănînd mai mult cu nişte zdrăngăneli timide pe o chitară dezacordată.




 Toate articolele despre Emigrant Blues: un road movie în 2 1/2 capitole


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Victor Morozov


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer