Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, aflate sub bagheta maestrului Jin Wang, au susţinut la 16 ianuarie 2020, un Concert de deschidere a Anului Beethoven, marcând aniversarea a două secole şi jumătate de la naşterea titanului de la Bonn (1770). Evenimentul muzical de la sala Ateneului Român a oferit auditoriului un repertoriu atractiv, cuprinzând lucrări cunoscute - Uvertura «Creaturile lui Prometeu», op. 43, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 61, solist Alexandru Tomescu - dar şi un opus mai rar cântat pe scenele noastre, muzica de scenă Ruinele Atenei, pentru solişti, cor şi orchestră, op. 113 - pe un text al dramaturgului german August von Kotzebue - solişti: basul Marius Boloş, soprana Ana Stănescu şi tenorul Mihai Raicea. Corul Filarmonicii a fost condus de dirijorul Iosif Ion Prunner.
Iată că, încă de la începutul lui 2020, ne putem bucura de muzica lui Beethoven, mai ales prin audierea celebrelor sale opusuri, în interpretări de excepţie, chiar în sălile de concert. Şi acest lucru vine să confirme un silogism al lui Emil Cioran: "Muzica e refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea"[1].
Publicul a inundat pur şi simplu sala Ateneului Român din Bucureşti, dornic să asculte muzica lui Beethoven. Şi tot ce cânta acolo pe scenă, râul, ramul, a devenit prieten auditoriului. Artiştii interpreţi au fost la înălţime, sărbătorind din adâncul sufletului pe compozitorul care, prin Oda Bucuriei şi-a pus amprenta sonoră, în zilele noastre, asupra Europei, prin adoptarea ei ca imn.
Figură supremă iconică a muzicii occidentale, Beethoven a stabilit conceptul popular al artistului, care, separat de societate, transcende tragedia personală pentru a-şi atinge scopul, de a deveni un erou. Creaţia sa reflectă credinţa în spiritul dominant al individului, accentuând expresia personală asupra formei tradiţionale. Genialul compozitor german a dus arta clasică la apogeu şi a înclinat apoi balanţa în favoarea suflului romantic, adus de primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Îmi amintesc impactul devastator pe care l-a avut în copilăria mea vizionarea filmului biografic Rebelul magnific: pasiune, forţă creatoare nestăvilită, aspiraţia către perfecţiune. Iar mai apoi, cântând prima Sonată pentru vioară şi pian în re major, aveam senzaţia, că fulgerele sonore ale pasajelor în formă de scară muzicală suitoare şi descendentă din Allegro con brio. deveneau imaginea scării pe care îngerii urcă şi coboară între cer şi pământ.
În deschiderea serii muzicale de la Ateneu, la 16 ianuarie 2020 am ascultat Uvertura «Creaturile lui Prometeu», în do major, op. 43, compusă în anul 1801, la comanda coregrafului italian Salvatore Vigano. Subiectul baletului, de sorginte mitologică, îl înfăţişează pe Prometeu, care creează două făpturi din lut - un bărbat şi o femeie. Acestor statui, el le va insufla viaţă şi apoi le va îndruma către Apollo, zeul tuturor artelor, pentru ca muzele sale să le înzestreze cu umanitate. Beethoven a compus pentru acest balet în două acte, o uvertură, o introducere, cincisprezece numere şi un final. În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta lui Jin Wang, uvertura beethoveniană, a adus în faţa auditoriului o muzică înălţătoare, accesibilă publicului larg, creând o atmosferă mozartiană, plină de avânt, redând cu ajutorul armoniei muzicale, eroismul personajului mitologic - Prometheus. Caracterul optimist şi aspectul dansant predominau. Dirijorul Jin Wang, cu spontaneitatea şi jovialitatea sa, conducea ansamblul orchestral, urmărind firescul acestei muzici, sugerând cu eleganţă, fiecărui compartiment, rolul său în afirmarea unor teme muzicale, ori în formarea unui ambient armonic subsidiar, plin de expresivitate. Dirijorul trăia şi se bucura de frumuseţea acestei muzici, concomitent cu interpreţii. De aceea, totul suna viu, interesant şi plin de dinamism.
Dirijorul Jin Wang
A urmat Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 61, avându-l ca solist pe Alexandru Tomescu, unul dintre cei mai cunoscuţi violonişti români contemporani [2]. Artistul, cântând pe vioara Stradivarius Elder-Voicu, a fost acompaniat de aceeaşi Orchestră simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Jin Wang.
Alexandru Tomescu
Unicul Concert pentru vioară, compus de Beethoven în 1806 şi revizuit în 1807, a fost consacrat şi introdus în circuitul interpretativ de către violonistul Joseph Joachim, care l-a cântat, la vremea aceea, în întreaga Europă. Este una dintre cele mai importante lucrări ale repertoriului violonistic universal, abordată de către toţi marii interpreţi, în general, în momentul maturizării lor ca muzicieni.
În prima parte a Concertului, Alexandru Tomescu a redat simplitatea şi frumuseţea materialului melodic beethovenian, alcătuit din şiruri de game şi arpegii desfăşurate pe suprafeţe întinse. Întreaga paletă semantică, plină de profunzime, a fost adusă în prim plan: serenitate, nobleţe, în prezentarea ideilor muzicale, meditaţie, nostalgie în episodul central în sol minor, dramatism şi zbucium, în secţiunile concluzive. Sunetul clar, fraza condusă lin, cu o logică fermă, acele încetiniri ale fluxului melodiei, ce pregăteau spaţii cu încărcătură afectivă de mare sensibilitate, precum încheierea Allegro-ului ma non troppo, ce urmează amplei Cadenţe solistice - toate, erau echilibrate printr-un simţ estetic rafinat. Ascultând, puteai înţelege, comparativ cu concerto-ul în stil Mozart, marile schimbări aduse de Beethoven, atât în substanţă, cât şi în dimensiunea neobişnuită a mişcărilor. Cadenţa solistică a ţinut publicul cu sufletul la gură. Apariţiei fiecărui motiv muzical, fin întreţesut ori a celor două teme suprapuse în mod alambicat, i se adăuga virtuozitatea tipică lui Fritz Kreisler. Pe tot cuprinsul discursului muzical, rolul proeminent al timpanilor şi evidenţierea intervenţiilor instrumentelor de suflat de lemn, apărea limpede. Largheto-ul, partea mediană a concertului, a decurs într-o atmosferă olimpiană. Tema cu variaţiuni, de o frumuseţe inconfundabilă, era reluată eteric de către vioara solistă, în registrul acut al instrumentului, etalând un sunet argintiu. Iar acompaniamentul realizat de ansamblul orchestral era precum un foşnet de frunziş - uneori doar concis punctat prin pizzicato-ul corzilor - iar alte ori unduios, mulat impecabil pe firul melodic al viorii. Cât de frumos au sunat acele plutiri ale lanţurilor de sincope, cântate pe coarda mi a viorii! După o scurtă cadenţă, Refrenul de Rondo din finalul concertului a înveselit atmosfera. Un ritm legănat în metru ternar, o frază anacruzică, reluată la interval de două octave, totul pe un suport armonic clar, tonică-dominantă-tonică, te acaparau din primul moment. Alexandru Tomescu cânta cu mult spirit, plin de energie, totuşi chibzuit în dozarea impulsurilor. Păşea parcă pe o potecă de piatră, parţial scufundată într-un lac japonez, de unde doar spinările cenuşii ale rocilor se iveau şi marcau timpii concentraţi ai măsurii de şase optimi. Pasaje alerte, dinamizări sprintene cu bariolaje şi izbucniri de arpegii ascendente, alcătuiau zonele de virtuozitate ale Cupletelor. Minunat a sunat dialogul viorii cu fagotul, din Cupletul central. O stare de suflu primăvăratic se percepea mai ales din clipocitul şaisprezecimilor în legato. Cadenţa solistică, încărcată cu duble coarde, sugera o decolare aproape verticală. Jocul major-minor-major, întretăiat de broderia melodică, amintind de Refren, determina scânteieri. După momentul plin de patetism al reapariţiei temei de Rondo în umbroasa tonalitate la bemol major, Coda însenina calea, în chip triumfal. Încheierea rememora doar celula incipitului, transpusă la trei octave, de către vioara solistă, precum o concluzie plină de umor, de factură mozartiană.
Aplauzele au izbucnit asurzitor. A fost un entuziasm greu de descris în cuvinte. Publicul ovaţiona minute în şir, având zâmbetul şi lumina gratitudinii pe chipuri.
La bis, Alexandru Tomescu a cântat Preludiul din Partita a III-a, pentru vioară solo, în mi major de Johann Sebastian Bach. Artistul a reuşit să diferenţieze timbral liniile ce alcătuiau polifonia acestui solicitant Preludiu, într-un mod precis, chirurgical. Iar modulaţiile şi pedalele din bas erau clar evidenţiate. Stilul Baroc era la el acasă!
În a doua parte a serii muzicale, dedicate Anului Beethoven, Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, aflate sub bagheta maestrului Jin Wang, au prezentat muzica de scenă Ruinele Atenei (Die Ruinen von Athen), pentru solişti, cor şi orchestră, op. 113 - pe un text al dramaturgului german August von Kotzebue - solişti: basul Marius Boloş, soprana Ana Stănescu şi tenorul Mihai Raicea. Lucrarea a fost compusă în 1811, cu ocazia inaugurării teatrului din Pesta, Ungaria, ce a avut loc în anul 1812. Opusul a fost compus de Beethoven la solicitarea împăratului Austriei, Francisc I (Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen).
Spre bucuria publicului, Jin Wang a oferit versiunea integrală, cea care cuprinde unsprezece părţi distincte: 1. Uvertura; 2. Corul Tochter des mächtigen Zeus (Fiica puternicului Zeus); 3. Duetul Ohne Verschulden Knekthschaft dulden (Fără vină a tolera sclavia); 4. Chor der Derwische (Corul Dervişilor); 5. Marcia alla turca (Marş turcesc), Zwischenmusik (Intermezzo); 6. Marsch mit Chor: Schmückt die Altäre (Marş cu cor: Împodobeşte Altarul, op. 114); 7. Rezitativ: Mit reger Freude, die nie erkaltet (Recitativ: Cu bucurie, plin de viaţă arzătoare); 8. Chor: Wir tragen empfänglische Herzen im Busen (Purtăm în piepturi o inimă deschisă); 9. Arie Hohepriester (Arie: Marele Preot); 10. Chor: Will unser Genius noch einen Wunsch gewähren (Oare îşi va armoniza spiritul nostru diriguitor dorinţa) şi 11. Chor: Heil unserm König! Heil! (Trăiască regele nostru! Trăiască!).
După uvertura orchestrală festivă, admiram intervenţiile corului, cu emisie sa rotundă, caldă, omogenă şi foarte expresivă. Textul a fost cântat în original, în limba germană. Duetul dintre soprana Ana Stănescu şi tenorul Mihai Raicea a încântat prin armonizarea intensităţilor. Acele onomatopee - Ach, ach, ach! - exprimau într-adevăr sentimentul de mânie a poporului oprimat. Dialogul vocal era bine îngemănat. În secţiunea Corul Dervişilor, vocile bărbăteşti au excelat prin dinamism. Răbufnea din când în când cuvântul Kaaba. În Marşul turcesc am remarcat timbrul trianglului, al tobei mari şi conglomeratele sonore realizate de flaut şi clarinet. Intervenţiile cornilor accentuau spiritul oriental al muzicii. Basul Marius Boloş, în rolul Marelui preot, din secţiunea Recitativ, invoca muzele (Iată cum jocul Muzelor e-n beneficiul nostru / Având drept scop a muritorilor înnobilare). Profunzime, sunet controlat, frază muzicală condusă logic, dramatism prin culoare şi o dicţie clară. Corul intona mai apoi, o temă în canon. În secţiunea Arie, ascultam coralul de alămuri, urmat de vocea basului în dialog cu compartimentele corului. Discursul se intensifica până când întreg aparatul vocal-simfonic fierbea în arhifortissimo.
"Beethoven este unul singur: un astru stins în depărtări albastre a cărui lumină străbătând spaţii siderale a luminat atunci când era aprins, luminează acum când este stins şi va lumina mereu cât timp oamenii vor rămâne oameni şi nu-şi vor altera simţirea şi afectivitatea pentru că muzica sa a ţâşnit ca o torţă din inimă spre inimi"[3].
O seară excepţională. Reuşita ei se datorează în bună măsură concepţiei unitare a dirijorului Jin Wang, precum şi participării încărcate de trăire a interpreţilor.
Anul Beethoven a debutat cu dreptul la Ateneu.
NOTE
[1] Cioran, Emil, Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 95.
[2] Alexandru Tomescu s-a născut în anul 1976, dintr-o familie de muzicieni, tatăl său, Adrian Tomescu a fost pianist şi profesor, iar mama sa, Mihaela Tomescu profesoară de vioară. Alexandru a studiat la Colegiul Naţional de Muzică George Enescu,din Capitală, apoi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa renumitului pedagog al viorii, Ştefan Gheorghiu. A obţinut burse de studiu în SUA şi Elveţia, la clasele profesorilor Eduard Schmieder şi Tibor Varga. S-a perfecţionat, de asemenea, cu Ruggiero Ricci, Igor Oistrah şi Hermann Krebbers. A câştigat renumite competiţii internaţionale precum: Paganini -Genova, Margueritte Long - Jacques Thibaud, la Paris şi George Enescu, la Bucureşti. A fost distins cu ordinul Stella d'Italia în grad de Cavaler, de către Preşedintele Italiei. A concertat în 40 de ţări, sub bagheta unor dirijori ca: Valery Gergiev, Kurt Masur, şi Christopher Petrie. A concertat în celebre săli: Berliner Philharmoniker, Carnegie Hall, Concertgebouw şi Théátre de Champs-Élysées. A înregistrat la posturi de radio şi televiziune din Franţa, Anglia Elveţia, Germania, Polonia, Olanda şi SUA şi a realizat mai multe CD-uri şi DVD-uri, ca solist şi împreună cu formaţii camerale precum: Piano Trio şi Cvartetul Ad libitum. A realizat proiecte muzicale ca Turneul Stradivarius şi secvenţe inedite de performance (Paganini, Ysaÿe, Bach, Prokofiev, Enescu). Alexandru Tomescu s-a dedicat şi unor activităţi caritabile.
[3] Iliuţ, Vasile: O carte a stilurilor muzicale, vol. 2, Editura Muzicală, Bucureşti, 2011, pag. 212.