Nimic notabil nu s-a întâmplat pe prima scenă a ţării în 2005. Ca de altfel în majoritatea teatrelor bucureştene, cu premierele lor terne dintre care n-aş semnala decât două excepţii: Nu se ştie cum de la Teatrul Nottara şi Cymbeline, de la Odeon, ambele în regia lui Bocsárdi László. Ar fi totuşi de menţionat încercările de reviriment ale Teatrului Nottara prin producţia amintită şi prin Cheek to Cheek în regia lui Radu Afrim. Şi ar fi o nedreptate să nu salutăm revenirea în plină forţă artistică a Valeriei Seciu în Cum gândeşte Amy de la Teatrul Mic. În rest, puţine lucruri demne de menţionat în viaţa teatrală a capitalei.
Iar în ţară, capetele de afiş ale regiei româneşti se hrănesc din propria retorică bătătorită; uneori, mai trist, chiar din propriile locuri comune. Aproape nimic schimbat la montările lor în raport cu cele anterioare. Spectacolele semnate de marii regizori, cât de izbutite, nu mai fac saltul de la gradul de normalitate (recunosc, ştacheta normalităţii, în cazul lor, e mult mai sus decât în rest) la capodoperă. Sau măcar la o montare demnă de reţinut pentru următorii ani. Casa de pe graniţă, de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, de exemplu, e un spectacol izbutit, fără discuţie, bine făcut, dar registrul preferat al lui Tompa Gabor, cel de sondare a stereotipiilor absurde, rămâne integral recognoscibil. Iar Electra (de la acelaşi teatru) şi Woyzeck (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) ale lui Mihai Măniuţiu reiau aceleaşi binecunoscute mijloace ale retoricii sale din ultimii ani. Doar Discipolii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Tompa Gabor, pare să coloreze cu accente noi stilistica familiară şi atrage marea performanţă a regizorului de a lucra în multiple nuanţe un spectacol de psihologie colectivă. În malaxorul de producţii teatrale multe şi mărunte care fac regula, nu ştiu dacă vreo montare de anul acesta a monştrilor sacri ai regiei va rămâne punct de referinţă. Mai trebuie spus că, în 2005, spre jubilarea generaţiilor ajunse la maturitate şi plictisul zdravăn al celor neajunse încă, am asistat, prin producţiile lui Liviu Ciulei de la Bulandra, Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea de Pirandello, la efortul de resuscitare a teatrului din anii 70.
Omniprezentele topuri de prin reviste reflectă o încercare de demitizare a numelor sacrosancte ale regiei. Greu de crezut în urmă cu câţiva ani ca regizori ca Mihai Măniuţiu sau Tompa Gabor să reuşească vesela performanţă de a fi şi în topul celor mai bune, dar şi în al celor mai slabe producţii (ilustrative, în acest sens, opţiunile criticului Alice Georgescu). Personal, recunoaşterea diversităţii de opinii, a faptului că nici un regizor din toată lumea asta mare nu se poate menţine doar în zonele eterate ale creaţiei originale şi că fiecare este supus fluctuaţiilor mi se pare un semn de sănătate morală. Ceea ce nu prea pare un semn de sănătate e, însă, selecţionarea, în Festivalul Naţional de Teatru, şi aşa destul de tern, a unor montări menţionate strict la cele mai slabe producţii, ca Gândirea de la TNB, în regia lui Felix Alexa. Şi nu e vorba de topul criticilor tineri rebeli, taxaţi adesea drept inculţi şi necuviincioşi, ci de al celor cu autoritate, ca Alice Georgescu sau Doina Papp.
Pentru lectura cu totul nouă în care aproape fiecare personaj e resemnificat, pentru scenografia pişicheră a Iulianei Vîlsan şi pentru interpretarea excepţională a lui Fulop Erzsebet, spectacolul-eveniment al anului mi s-a părut Livada de vişini de la Teatrul "Tompa Miklos" din Tg. Mureş, în regia Andreei Vulpe.
În cazul teatrului tânăr, trist e că montările puternice pe texte crude, de impact, au cam dispărut în 2005. Unde sunt producţii ca Genocid sau ficatul meu e fără rost (Teatrul Odeon, regia Sorin Militaru), Drept ca o linie sau Woyzeck (Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, regia Radu Apostol)? Două dintre vocile noi şi puternice ale teatrului nostru, Radu Apostol şi Sorin Militaru, au amuţit în 2005. Chiar şi teatrul independent parcă bate în retragere. Îndrăznelile notabile sunt mai puţine decât înainte. Din fericire, tinerilor le lipseşte excesul metaforizant din majoritatea spectacolelor realizate de monştrii sacri ai regiei. În schimb, au ajuns să cultive doar un teatru de text. Sigur, regizorii asudă să găsească piese de ultimă generaţie, dar, o dată găsite, se mărginesc să se aşeze în umbra textului, atenţi doar la construirea - altfel meticuloasă a relaţiilor - şi la interpretarea, adesea performantă, a actorilor tineri. Producţiile lor reuşite au însemnat, astfel, doar întâlnirea fericită a textului bun (ca acelea ale lui David Mamet, cu limbajul său colorat şi ştiinţa impecabilă de a crea universuri perfect racordate la epocă) cu o actorie excelentă, vezi American Buffalo de la Teatrul Act, în regia lui Cristi Juncu, cu Marius Florea Vizante, Gh. Ifrim şi Vlad Zamfirescu sau Edmond de la Teatrul de Comedie, în regia lui Marcel Ţop, cu rolul principal interpretat de Radu Iacoban.
Singura şi constanta excepţie o constituie Radu Afrim, al cărui univers regizoral puternic personalizat se distinge aproape în fiecare spectacol: Plastilina de la "Toma Caragiu" din Ploieşti, Cheek to Cheek (Nottara) şi Adam Geist de la Brăila. Remarc, din nou, că Teatrul "Maria Filotti" din Brăila s-a arătat tot timpul deschis către regizorii tineri de talent, părând, în ultimii ani, teatrul care a creat cea mai mare emulaţie în jurul său. (Recunosc, însă, cunoştinţele mele despre teatrele de experiment de la Tg. Mureş sunt limitate.)
Cât despre textul românesc, el suferă în continuare. Dar o rază de lumină tot se întrezăreşte, localizată acum în Peca Ştefan pe ale cărui texte s-au montat câteva spectacole bune, dintre care amintesc New York [Fuckin' City] şi I Hate Helen (producţie Arcub, regia Carmen Vidu, semnificativă mai ales prin primatul noilor media, destul de puţin îndrăgite de artiştii noştri).
Dar să gândim pozitiv, căci cel puţin într-o anumită privinţă avem de ce. De ani buni, toată lumea se plânge de nivelul slab al şcolii româneşti de teatru. Mai cu seamă de actori. Ba că n-au dicţie şi nu se înţelege nimic din ce spun, ba că n-au tehnică, ba că n-au habar de meserie. Greu de crezut că nivelul şcolilor de teatru s-a îmbunătăţit semnificativ, însă îmbucurător e să vezi cum ultimele generaţii de actori joacă credibil, perfect deprinşi cu o interpretare modernă. Se înţelege ce spun şi îşi stăpânesc bine vocea. Cât despre expresivitatea corporală, de cele mai multe ori e o bucurie să te uiţi la ei.