Pe vremea când câmpurile de luptă nu erau încă minate de cel de-al Doilea Război Mondial, Radu Boruzescu se naşte-n ziua unei ierni. În această Românie în plin război, urmată apoi de un regim politic auster, creşte, învaţă şi termină Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" (1969), secţia costume şi decor, viitorul scenograf, urmat de viitoarea sa soţie - Miruna Boruzescu - un an mai târziu. Pe cât de multe te învaţă facultatea despre cum să practici meserie, pe atât de puţin te învaţă cum să o practici. Tânărul student trebuia să-şi formeze singur propriul stil şi propriile relaţii în teatrul românesc. Zis şi făcut, deoarece prima sa colaborare a fost pentru spectacolul Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello, cu tânăra sa colegă la regie, Gina Ionescu, urmând să-i deschidă şi primele uşi în teatru, la Ploieşti cu spectacolul Cameriste (de J. Genet).
Dacă primele sale spectacole sunt, poate, o sumă de obsesii din viaţa de zi cu zi, primul pentru un carusel văzut zilnic la bâlci, iar al doilea pentru o casă de pe Calea Victoriei, următoarele vor fi adevărate construcţii în jurul unor repere artistice: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Iulian Mihu, etc. Urmează o călătorie între două universuri: teatru şi film, pe care uneori le mai şi îmbină.
Ca un bibelou pus în vitrină - aşa s-a simţit Radu Boruzescu jucând în filmele Felix şi Otilia (rol: Felix Sima, regia Iulian Mihu) şi Nunta de piatră (rol: Ceteraşul, regia Dan Piţa), adică folosit. Destul de modest, consideră că actoria nu este pentru dânsul, numind această experienţă: "trauma vieţii mele". Kilometri de text imposibil de memorat. Dacă în ziua de azi actorul se foloseşte de o ţigară aprinsă pentru a-şi spune textul, Radu Boruzescu, scenograf în sânge (cu scenografia în sânge?), se folosea de propriile piese de decor, numind acest lucru: obiecte de supravieţuire în faţa camerei de filmat. O muncă dublă, oricum, pentru ambele filme, deoarece decorurile a fost realizate tot de el, primind şi Premiul pentru scenografie al Asociaţiei Cineaştilor pentru decorurile din filmul "Felix şi Otilia". Urmează multe, multe alte filme, care din păcate, sunt întrerupte, nu pentru că erau de o calitate artistică inferioară, ci, pentru că adevărul sufoca conducerea politică.
Pentru că anularea spectacolelor şi filmelor era "la modă", aceasta este şi soarta spectacolului Revizorul de N. V. Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, cu decorurile şi costumele soţilor Boruzescu, care le oferă şi biletul forcé, doar dus, spre Paris.
Iar de aici totul se schimbă, deoarece urmează începutul unei cariere despre care trebuie să scrie mult, mult mai mult. Iar ca o perspectivă, începe spectacolul: Prinţesa Turandot de C. Gozzi (1973, r. L. Pintilie) plin de detalii, pitici şi nisip; urmat de un Pescăruş de A. P. Cehov (r. L. Pintilie) american; alegând Cum vă place de W. Shakespeare (r. A. Şerban) din frumoasa pădurea a Festivalului de la La Rochelle; întors apoi la Teatrul de la Ville cu Trei Surori şi o Raţă Sălbatică (r. L. Pintilie) care-i descoperă pasiunea pentru fotografii; colaborează şi cu colegul şi prietenul său la scenografia spectacolului Maestrul şi Margareta de M. Bulgakov (r. A. Şerban); creează surprize şi obţine reacţii prin depăşirea obişnuitului cu decorul spectacolului Carmen de G. Bizet (r. L. Pintilie); continuând să uimească prin imensitatea şi greutatea lumii pe care o aduce pe scenă cu spectacolele Falstaff de G. Verdi (r. L. Ciulei), Livada de Vişini de A. P. Cehov (r. L. Pintilie) în care creşte grâul ca metaforă a vieţii noastre şi Dansul morţii de A. Strindberg (r. L. Pintilie) cu un spaţiu din care pare că nu mai poţi să evadezi.
Şi pentru că teatrul şi filmul erau nişte universuri pe care le-a escaladat de sute de ori şi pe care le-a învăţat, Radu Boruzescu alege şi muntele Operei. Preferă să-l parcurgă în cea mai mare parte cu regizorul Robert Carsen. Aici se simte cel mai bine apariţia noului secol, atât în decor, cât şi în abordarea spectacolelor de operă: Il Trittico de G. Puccini, Richard 3 de G. Battistelli, De la Maison des Morts de L. Jancek, dar şi în spectacolul de taatru Furtuna de W. Shakespeare (2017) la Comedia Franceză
.
Lumea şi continentele nu au fost cucerite doar de spaţiul scenic cizelat de Radu Boruzescu, deoarece fără cel mai important om lângă el, totul ar fi fost mult mai pustiu pe scenă. De aceea, soţia şi colaboratoarea sa, Miruna Boruzescu a îmbrăcat mereu viziunea regizorului şi a scenografului în costume şi coafuri, pentru ca produsul final să fie complet. Munca lor trebuie considerată împreună, deoarece aşa cum un regizor este nimic fără actorii lui, aşa şi actriţa este degeaba fără rochia, câinele şi coafura ei conform epocii.
Aşadar, scenograful şi actorul - înalt, cu ochi albaştrii, expresiv, căutător în priviri, cu mişcări uşor stângace, dar precise şi cu trupul ostenit de atâtea ziduri ridicate şi văruite, Radu Boruzescu coboară din călătoria sa, singur din păcate, fără soţie, şi se opreşte pe scena sălii "Ileana Berlogea", (o copie a ceea ce îndrăgea el odată - Studioul Casandra) pentru a i se acorda titlul de "Doctor Honoris Causa" oferit de Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, dar şi premiul pentru întreaga carieră din partea Uniunii Cineaştilor, soţilor Boruzescu.
Aplauze şi ofrande, domnule Boruzescu, pentru că le meritaţi. Dacă actorii au fost mereu aplaudaţi în decorurile şi costumele dumneavoastră, acum meritaţi şi dumneavoastră un spot de lumină, o distincţie, un laudatio şi multe, multe aplauze.