Alex. Leo Şerban: Îţi propun, dragă Alex Budac, să vorbim - întîi de toate - despre ceea ce mulţi au considerat a fi "tema" din 432: avortul. Nu ştiu dacă ştii, dar în cronica din suplimentul Evenimentului zilei - care a însoţit premiera şi caravana filmului - am prevenit clar, încă din titlu, "Acesta nu este un film despre avort!"; era o polemică explicită cu toţi aceia care s-au grăbit să pună etichete ferme şi paradoxale pe acest film ("Film pro sau contra avort"), uneori înainte de a-l vedea (sau nevăzîndu-l deloc!) şi un mod, poate brutal şi reductiv, de a stîrni spectatorul să vadă dincolo de "subiect". Mă temeam, atunci, că se va întîmpla ceea ce chiar s-a întîmplat: 432 a fost "vîndut" - din gură-n gură - drept "filmul cu avortul".
În ce mă priveşte, problematica din 432 depăşeşte cu mult preocuparea de a şti dacă, da sau nu, acest film este "pro sau contra avortului": avortul mi se pare doar declicul - instrumentul narativ găsit de Mungiu pentru a vorbi, de fapt, despre altceva: solidaritate feminină, complicitate în vremuri de ciumă, "libertate" şi liber arbitru, manipulare şi laşitate - sau, forţînd un cuvînt inexistent: laşitudine (amestec de laşitate şi lassitude)...
Dar nu vreau să eludez problema "în sine" - chit că mi se pare secundară: 432 este şi un film "despre avort" (în aceeaşi măsură în care este şi un film "despre comunism") în sensul în care primul nu s-ar fi putut întîmpla - în forma aceea sordidă pe care o vedem în film - dacă al doilea n-ar fi existat! Şi, deşi ştiu că Mungiu însuşi, "în particular", este mai curînd "împotriva" avortului - din considerente morale -, ce mi se pare exemplar este că lucrul acesta nu se vede în film: 432 este - şi din acest punct de vedere - de o rectitudine estetică fără cusur, absolut "alb" ca tonalitate, fără vibrato-uri partizane... Or, tocmai acest "grad zero al scriiturii" filmice - ceva între Flaubert şi Camus, ca să găsesc un echivalent literar - cred că a contrariat multă lume, fiecare găsind în film argumente pro sau contra (avortului) în funcţie de convingeri apriorice.
Alexandru Budac: Dragă Alex. Leo Şerban, în primul rînd vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai oferit prilejul acestui dialog cinefil. N-am să-ţi ascund că sunt puţin surprins de punctul de ancorare al discuţiei noastre într-o temă spinoasă sub aspect moral, fertilă ideologic, aporetică în privinţa evaluării consecinţelor ei. Mă simt stînjenit atunci cînd sînt pus în situaţia de a discuta despre o creaţie artistică în termeni axiologici. Suferim astăzi de pe urma unui exces de conceptualizare care ne-a estropiat plăcerea de a fi simpli cititori pasionaţi de literatură ori spectatori entuziaşti în sala de cinematograf. Cînd deschidem o carte ori ne instalăm în faţa ecranului se poate descifra o reală istovire a gîndirii şi sensibilităţii în aceste obsesii pentru "teză", "mesaj", "concept", "metodă", "relevanţă socială", "agendă". Spun "istovire" deoarece cred că e mult mai confortabil să aplici o schemă interpretativă gata făcută unei opere de artă decît să apreciezi acuitatea cognitivă a unui scriitor, o nouă formă de exuberanţă stilistică sau un travelling cum nu s-a mai făcut. Problemele morale, inclusiv cea despre care discutăm acum, sînt vechi, dar mijloacele de expresie artistică nu sunt doar proteice, în timp, ci sunt diferite de la un artist la altul. Cu alte cuvinte, ne pasă mai mult de ceea ce avem noi de spus decît de ceea ce vine în întîmpinarea noastră.
Am citit articolul tău chiar la premiera de la Timişoara. Titlul lui m-a trimis imediat cu gîndul la tablourile lui Magritte...
A.L.Ş.: Era, evident, o trimitere la "Ceci n'est pas une pipe".
A.B.: Practic, ne anunţai, în scris, că "filmul despre avort" pe care urma să-l vedem "nu era un film despre avort" şi că sîntem în situaţia de a cădea victime unei iluzii semantice. Dacă am înţeles bine, ai spus că nu incitarea la dezbateri face din 432 un film de excepţie, ci talentul lui Cristian Mungiu de a ne ţine captivi în ghearele propriilor noastre spaime. Că teza e fatală pentru artă s-a văzut chiar în reacţiile ostile faţă de succesul internaţional al filmului. Multe voci au susţinut, şi susţin în continuare, că premiile se datorează sensibilizării juriilor prin subiectul abordat, şi nicidecum meritelor sale estetice.
A.L.Ş.: Dacă mă întrebi pe mine (deşi, nu ştiu în ce măsură propriul meu punct de vedere este relevant... accept "regula jocului", însă!), eu sînt - categoric - pro-avort. Consider că este un drept fundamental (şi non-negociabil) al femeii de a dispune de propriul corp aşa cum crede de cuviinţă: nimeni (nici bărbatul, nici familia şi cu atît mai puţin statul!) nu are dreptul de a interveni acolo unde este vorba de o alegere individuală inviolabilă - pentru că, pînă una-alta, copilul se naşte din corpul femeii, deci este decizia ei dacă îl păstrează sau nu.
A.B.: Dezbaterile privitoare la avort devin mult prea adesea paravane ideologice, de stînga ori de dreapta, şi atît. Sînt elaborate veritabile arhitecturi argumentative pro şi contra, se foloseşte pretextul intereselor mamei ori ale copilului, e invocată cînd relevanţa ştiinţifică, cînd judecata lui Dumnezeu, se abuzează de noţiuni ca "liber arbitru", "conştiinţă", "individ", "păcat", dar, foarte frecvent, rămîn pe dinafară chiar persoanele confruntate direct cu o asemenea decizie. Nu cred că se pot da verdicte universal valabile şi, mai ales, nu de către bărbaţi. Sînt însă pe deplin în acord cu tine cînd spui că problema nu trebuie să devină una de stat, în general, una publică, şi că responsabilitatea unui asemenea act trebuie asumată, cu toate consecinţele, de cea care îl duce la îndeplinire.
Pe de altă parte, rămîn sceptic în privinţa excluderii totale de la responsabilitate a celeilalte jumătăţi. Nu se poate filozofa - eu unul, mă tem s-o fac - pe marginea subiectului, decît dacă ignori situaţiile nelimitate ce pot să apară de la individ la individ, precum şi contextele determinante.
A.L.Ş.: Sigur, există cei care susţin şi dreptul copilului-încă-nenăscut. Dar cred că lumea în care trăim are tendinţa de a face un transfer, "semantic" să-i zicem, destul de dubios: se amalgamează noţiunea de Viaţă şi noţiunea de Existenţă. În ce mă priveşte, privilegiez noţiunea de Existenţă - care are un sens cultural, nu doar natural. Nu orice este "viaţă"(deci Natură) trebuie sacralizat neapărat (văd în acest fenomen mai degrabă un semn al spaimei de Moarte, deci o valoare slabă); atunci cînd cronicarul de la Osservatore romano (jurnalul Vaticanului) a vorbit despre sacrificarea "copilului de 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile", m-am întrebat cum mai poate fi numit un copil - într-adevăr - de 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile?! (Un copil născut, vreau să spun, nu un fetus!)
Mungiu are curajul de a ne arăta - într-una din secvenţele cele mai dure şi mai discutabile ale filmului său - un fetus de (fix) 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. Stă mult cu camera pe el, ca să ne intre bine în minte - şi să ni-l amintim; este, cred, singurul moment în care, deşi am sentimente ambivalente faţă de acest "voyeurism"-limită (de ce să nu arăţi, la urma urmelor?! doar ceea ce vezi este chiar titlul filmului), consider că, aici, Mungiu forţează şi manipulează... Căci ceea ce vedem (şi, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia, ne emoţionează sau şochează) este o virtualitate încheiată: acea mogîldeaţă mototolită ar fi putut deveni om... Dar nu a devenit - şi, ca să duc cinismul pînă la capăt, o să adaug: oricît de tristă (sau chiar tragică, în unele circumstanţe), moartea unui copil este mai puţin tristă decît moartea unui adult (aşa cum "moartea unui bătrîn nu este o tragedie", ne spune Altman în splendidul său film-testament, A Prairie Home Companion, deoarece, deşi pleacă de lîngă noi, ca un fel de "nature last call", ne lasă o viaţă întreagă de amintiri...). Pentru că ceea ce acel copil nu va fi trăit (Existenţa) este ceea ce va fi îmbrăcat toată viaţa celorlalţi - o întreagă viaţă făcută din gesturi şi sentimente împărtăşite cu cei din jur, amintiri comune, timp colectiv. Este un "timp cultural" trăit împreună cu ceilalţi; timpul unui copil care moare nu are aceeaşi densitate afectivă.
A.B.: Numeşti teama de moarte o "valoare slabă". Eu mă întreb dacă nu cumva teama de moarte este cea care dă sens vieţii fiecăruia dintre noi. Faptul că eşti o fiinţă muritoare, conştientă că ai la dispoziţie un interval de timp atît de scurt să-ţi orînduieşti viaţa şi să te dumireşti ce-i cu tine, îţi cam grăbeşte deciziile şi acţiunile. Teama de moarte este inseparabilă de ideea de Dumnezeu, de zbaterile noastre morale, de dorinţa de a ne descărca minţile pe hard disk-urile distopiilor memetice, de vanităţile fiecăruia dintre noi, dar şi de ceea ce numim, cam pompos, "perenitatea artei".
A.L.Ş.: Dar eu nu "exclud" ideea de Moarte (ar fi absurd!), ci doar teama de ea: cred că îţi poţi "rîndui" foarte frumos viaţa fără să te temi de momentul scadenţei. Pledez pentru un "long good-bye" zen: a pleca din această lume - eventual, prin eutanasie - elegant, pregătit, cu zîmbetul pe buze (grecilor şi romanilor le reuşea bine chestia asta). Niciodată n-am înţeles de ce oamenii religioşi se tem de moarte... ar putea fi momentul întîlnirii cu Dumnezeu, nu?
A.B.: Ca să readuc discuţia pe tărîm cinefil, am să-ţi amintesc că fără frica de moarte nu l-am fi avut pe Ingmar Bergman.
A.L.Ş.: Bergman era un agnostic cu temperament de mistic...
A.B.: Da, dar el a încercat, şi chiar a reuşit, să surprindă în majoritatea filmelor sale nenumăratele chipuri ale acestei angoase pe care a trăit-o pînă la paroxism. Dacă ne gîndim, de pildă, la Strigăte şi şoapte, mai ales la scena revenirii la viaţă a lui Agnes şi la reacţiile celor două surori îngrozite, putem spune că cineastul suedez a ştiut ca nimeni altul să ne confrunte pe ecran cu spaima fără seamăn încercată cînd suntem puşi în faţa experienţei-limită a celuilalt, poate singura pentru care nu avem nici un fel de reprezentări. Mai mult, el ascute acolo o lamă cu dublu tăiş: moartea şi resurecţia, ultima nefiind nici pe departe întîmpinată cu bucurie, aşa cum pretindem că ar fi firesc.
Titus Lucretius Carus a fost un înveterat dispreţuitor al fricii de moarte, dar a intuit genial sursa ei cînd a observat că timpul scurs înaintea naşterii noastre, altfel spus, evenimentele de la care am fost excluşi nu ne deranjează, în vreme ce infinitatea temporală scursă după moarte, adică tot ceea ce se va petrece după ce nu vom mai fi ne înspăimîntă teribil. Pornind de la Lucretius, am să încerc să te conving că nu există morţi mai triste şi morţi mai puţin triste. Un copil mort e o fiinţă umană care nu apucă să conştientizeze dilema de mai sus. Moartea lui implică spulberarea unui întreg cîmp de posibilităţi. Nu se poate compara, e adevărat, o viaţă împlinită cu una care nici măcar nu a apucat să fie conştientă de sine, dar vieţi terminate sînt amîndouă. Şi dacă tot am pomenit de "conştiinţa de sine", am să mă opresc puţin asupra ei, întrucât mi se pare că "existenţa" şi "timpul cultural" despre care vorbeşti sînt în strînsă legătură cu ea.
Un eminent filozof cognitiv american, Douglas Hofstadter, renumit pentru descrierea cu totul aparte pe care o face minţii umane - el numeşte conştiinţa Buclă Stranie, considerînd-o o buclă semantică autoreferenţială aptă să se îmbogăţească şi să se autodetermine datorită plasticităţii interacţiunilor neuronale -, vorbeşte în ultima lui carte, I Am a Strange Loop, despre suferinţa cauzată de pierderea unei fiinţe dragi şi constată că, în general, cei rămaşi în viaţă suferă de pe urma pierderii personale, dar nu şi din pricina a ceea ce a pierdut fiinţa iubită decedată. El deplînge faptul că soţia lui nu a mai putut să-şi vadă copiii crescînd, că nu a mai putut să-şi asculte muzica preferată şi să împodobească pomul de Crăciun, pe scurt, invocă absenţa aceleiaşi vieţi făcute din gesturi şi sentimente împărtăşite. În acelaşi volum, abordează, chiar la început, problema avortului, şi susţine că un fetus nu poate fi considerat o "fiinţă umană cu suflet", deoarece nu are conştiinţă de sine. Aşadar, el consideră că doar în cazul unei făpturi umane suficient de îmbogăţite semantic putem începe să discutăm despre viaţă împărtăşită. Trebuie să admit, nu există nici o contradicţie aici, deoarece întreaga filozofie a lui Hofstadter se bazează pe postulatul Buclei Stranii, care susţine, de fapt, că sufletul uman este cuantificabil. Există "suflete mari" şi "suflete mici" în sensul matematic al termenilor. Oricît de mult îl admir pe Hofstadter, nu pot să fiu de acord cu unităţile lui de măsură, iar definiţiile exacte cu privire la "esenţa umană" mă sperie, de oriunde ar veni ele. Vieţile sunt incomensurabile. Şi morţile aşijderea.
A.L.Ş.: Te înţeleg: există acest tabu ori de cîte ori vine vorba de Suflet, Viaţă, Moarte... Dar cred, în acelaşi timp, că - oricîtă "sensibilitate" am pune pe aceste concepte -, e mai revelator să le priveşti cu luciditate. Deci, da, să le detabuizezi. Dar toate aceste discuţii sînt paralele filmului lui Mungiu.
A.B.: Exact, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile nu se ocupă de asemenea probleme. Cînd vizionezi filmul, nu izbuteşti să te gîndeşti decît la ce se întîmplă pe ecran. E alert, bine jucat, visceral, crud şi, tocmai de aceea, memorabil.
A.L.Ş.: Şi ajungem astfel la "faimosul" domn Bebe - personaj odios, după părerea celor mai mulţi. De unde vine el? Care este "background"-ul său?
Vedem, într-o scenă de pe la-nceput, un domn Bebe îngrijorat de faptul că mama lui (probabil senilă) a ieşit din casă, în faţa blocului, cînd el i-a impus clar să rămînă înăuntru; este el, oare, îngrijorat de soarta ei, ca un fiu iubitor, sau există "consemne" numai de ei ştiute, legate de practica lui ilegală? Nu vom afla... Lucrul de care ne dăm seama este că mama lui arată ca orice femeie bătrînă de la ţară - deci dl Bebe este un orăşean de dată recentă. Nu ştim dacă are studii superioare, probabil că nu (cineva a avansat ipoteza că ar fi un "subinginer" - termen care comprimă un întreg "etos" ceauşist...). După mine, el este un "pur" produs al sistemului comunist: nu există un specimen analog în România de dinainte de 1947! Mai mult: aş zice că nu există un specimen identic nici chiar în România lui Gheorghiu-Dej; şi nu doar pentru că înainte - să zicem - nu ar fi existat interdicţia avortului, ci pentru că nu existau condiţiile (sordide, repet) în care o femeie să fie în pericolul de a-şi pierde viaţa ca urmare a unei întreruperi de sarcină, din motive politice!
Există o deosebire esenţială între a nu fi de acord cu avortul (din motive religioase; Biserica, de pildă) şi a fi pasibil de puşcărie pentru că îl practici (cum se întîmpla în România lui Ceauşescu): prima este o sentinţă morală, a doua - una penală.
De aceea am zis că "dl Bebe" este un "om nou"; nu în sensul ceauşist (acel "model" de "om" creat în eprubetă de "conducerea de partid şi de stat" a rămas, din fericire, un proiect utopic...), ci în acela literal, ca să zic aşa: dl Bebe este un tip uman care nu a mai existat, creat - în timp - în cei 40 de ani de comunism şi adus la "perfecţiune" de amoralismul promiscuu al "epocii de aur"! Nu ştiu dacă eşti de acord cu această interpretare...?
A.B.: Dl. Bebe este, înainte de toate, un om rudimentar, dar, totodată, un pion eficient în promiscuitatea prin care trebuie să se mişte. În această privinţă, mi s-a părut că toată lumea a fost la unison. Profită de oportunităţile create de către o orînduire bolnavă, e corupt, de necontrolat în reacţii, deşi se dovedeşte sinistru de cerebral cînd îşi face treaba, libidinos dincolo de limita suportabilului, temător pentru propria-i piele. Nu trebuie transformat într-un simbol, tocmai pentru că e credibil, şi nu un personaj de carton. Poftele, reacţiile, spaimele, furia lui nu sînt doar ale unui "om nou", ci ale unui bărbat pur şi simplu imoral. Mi-l pot foarte bine imagina acţionînd şi în România de azi, cu o altă "specializare", desigur. Însă Bebe ne aduce aminte prea tare de spaimele specifice vieţii în regimul comunist, ca să-l scoatem complet din contextul istoric. El a ştiut, ca o făptură adaptabilă ce e, cum să găsească toate mijloacele necesare supravieţuirii în sistem, fentîndu-l în acelaşi timp.
Bebe nu este cu adevărat înspăimîntător cînd îşi pierde cumpătul sau pentru că are un cuţit ascuns în geantă, ci tocmai atunci cînd vorbeşte mai calm: "Deci uitaţi cum facem. Cît intru la baie vă gîndiţi, şi cînd ies, îmi spuneţi ce-aţi hotărît..." Gesturile mecanice prin care explorează trupul Găbiţei şi instrucţiunile spuse ca din manual, menite a declanşa procesul de eliminare a fetusului sunt mai răscolitoare decît palma dată Otiliei. Dacă sistemele totalitare produc ele însele astfel de tipuri umane sau asigură doar condiţiile pentru ca anumite tare să se activeze şi să se dezvolte, e greu de spus. Probabil că au loc ambele fenomene, şi de aceea ne este atît de greu astăzi să distingem cît anume a fost viciat şi cît a fost vicios de la bun început.
Da, dl. Bebe este o odraslă a "epocii de aur". Şi încă una care ne va mai bîntui o vreme, de acum încolo.