Aşa că azi m-am dus să văd filmul ăsta. La Studio. Sala, destul de plină (cam de la rândul 3 încolo era full şi lume destulă şi la balcon), 8 lei biletul. Aer condiţionat, scaune comode. Calitate relativ bună a imaginii, sonorizarea cam proastă.
Detalii, tot felul de detalii. Ştiţi ce importante sunt detaliile? Cristian Mungiu ştie. Chiar dacă mai scapă câte un Matiz prin cadru, un "uichend", un "blug" (deşi ăla putea fi semn de stare socială), un tramvai mai post-comunist... detaliile fac diferenţa. Nu numai că mi se pare teribil de greu să reconstitui un decor comunist la 18 ani după, dar mi se pare că a fost foarte îndrăzneţ când a vrut să reconstituie nu doar un cadru mai restrâns, un apartament, o fabrică, un şantier, ci un oraş. Pretins de provincie, vizibil Bucureşti pentru bucureşteanul din mine:-) Dar impresionant.
Nu mi-ar ajunge 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile să vă povestesc de ce mi-a plăcut filmul ăsta. N-o să încep cu radiografia societăţii, nici cu probleme de etică, nici cu ororile sistemului comunist. O să încep cu personajele: sunt vii! Sunt cu adevărat vii! Trăiesc, se mişcă, vorbesc, îşi trag nasul, oftează, privesc fix, au ticuri verbale, au puncte de vedere bine precizate, se ruşinează, le e silă, îşi fac griji, uită să aducă murăturile la masă, au "principii" şi "reguli", cumpără de la bişniţari, îşi pierd buletinul, îşi riscă libertatea, preţuiesc rangul social înaintea persoanei, fumează, se sacrifică, iubesc, urăsc. Au muşama pe masă şi apă la fiert pe reşou. Sunt foarte autentice, foarte naturale, total credibile. Au accent! Măcar o urmă, acolo, cât să nu sune a declamare retorică, ci a vorbire firească. Asta face cam 50% din film pentru mine: naturaleţea. După Filantropica şi Moartea domnului Lăzărescu e al treilea film românesc recent care nu suna fals din ce-am văzut eu (mai am de văzut A fost sau n-a fost? şi California Dreamin' (nesfârşit)).
E foarte, foarte reală lumea din film, pentru că e surprinsă în clişeele ei cele mai mărunte. Discuţiile ("small talk") de la masa părinţilor lui Adi şi dialogul dintre fete şi domnul Bebe în camera 206 sunt printre cele mai "adevărate" scene pe care le-am văzut vreodată. Otilia şi Găbiţa sunt cel mai perfect cuplu de victimă şi manipulator (la rândul său, tot o victimă... sau doar o persoană care se victimizează pentru a scoate din foc tăciunii cu mâna altuia?), iar domnul Bebe este cel mai odios felcer: lipsit de orice conştiinţă şi suflet, plin de el şi, în fond, atât de mărunt. Mie domnul Bebe mi s-a părut genul de român "ce-i în guşă şi-n căpuşă", descurcăreţ şi abil, care cade în picioare în orice situaţie şi "ar vinde-o şi pe mă-sa". Îl vezi în 104, pe plajă, la terase, în hoteluri, în cârciumi şi pe holurile instituţiilor publice. E vecinul de alături, gazda "agroturistă" de prin vreun sat, care "s-a învârtit" şi "şi-a tras" pensiune sau vreun mic local; bărbatul care dispreţuieşte suveran femeile, "nişte gâşte", cu singura posibilă excepţie a maică-sii. Deşi nu ezită nici pe ea s-o bruftuluiască, dacă e cazul.
Sincer, pe mine detaliile m-au impresionat mai mult decât tema în sine. Toată migala cu care s-a reconstruit cadrul sărăcăcios comunist mi s-a părut admirabilă. Cutia de Amigo, laptele Doina, vata medicinală în pungă mare, străzile pustii şi casele cenuşii, autobuzele cu tuburi de gaz metan, sticla de lapte, banii... Cu coada la "Alimentara" a exagerat un pic, totuşi:-) Dar m-a amuzat.
Apoi detaliile de limbaj, naturaleţea (mă repet, dar e atât de rară în producţiile româneşti, încât emoţionează), clişeele stupide pe care le repetăm până în ziua de azi: "copilul în faţa părinţilor e tot copil", "eu nici la 42 de ani nu fumam de faţă cu tata", "mofturi! păi când eram eu copil răsturna mama o mămăligă pe masă şi cine apuca, ăla mânca. Nu era ca acum cu mofturi la masă..."; mama care povesteşte mândră cum "Adi al ei, când era mic" a făcut aşa şi pe dincolo, în vreme ce Adi face feţe-feţe; Găbiţa cea firavă şi moale care-i oferă violatorului "prăjituri bune, de casă"... toate astea m-au făcut sa zâmbesc tot filmul; să-mi zic "uite un om care vede lucrurile ca mine", un alt "chiţibuşar" care e atent la chestiile astea, despre care uneori mi se pare că-s singura care le observ. Sau că le acord o importanţă mai mare decât e nevoie.
Îmi place şi nu-mi place generaţia asta a mea. Am avut norocul să prindem din Epoca de Aur doar partea "aurită" de ochelarii roz ai copilăriei. Comunismul pentru noi s-a terminat exact la timp ca să ne bucurăm de TopiTop, Bonibon şi Jelibon şi să dansăm Lambada având totuşi formată o cultură a lipsurilor, care era totodată şi o cultură a lecturii, a şcolii temeinice, a respectului pentru adulţi... E haios şi ciudat să venim dintr-o lume unde am citit toţi cam aceleaşi cărţi, am mâncat aceleaşi banane coapte pe dulap şi am stat la aceleaşi cozi (sau ne-am băgat în faţă, roşii de ruşine, în ocările celor care aşteptau de la revărsatul zorilor). Mă bucur că n-am apucat să creştem în lumea aceea şi, implicit, să fim puşi în situaţii de genul celor din film.
După revoluţie am învăţat un cuvânt: mutilaţi. Morţi, răniţi şi mutilaţi. Îmi suna a ceva cu roţi, nu ştiu de ce. Filmul ăsta e despre oameni mutilaţi, trupeşte sau sufleteşte, de ei înşişi, de alţii, de educaţie, de "sistem". Iar la sfârşit acel "Hai să nu mai vorbim despre asta niciodată" cade ca o pecete peste o traumă care va înflori nestingherită, alimentată de permanente (şi reprimate) aduceri-aminte şi de sentimente de vinovăţie, de ruşine, de dispreţ.
432 şi probabil toata seria dedicată comunismului românesc, pentru că face parte dintr-o serie, o să ne înveţe să vedem că soluţia pentru problemele prezentului nu este şi nu va putea niciodată să fie în trecut, ci doar în viitor. Sper să ne înveţe să nu ne mai uităm înapoi, la "siguranţa zilei de mâine", la "protecţia din partea statului", la "locul de muncă asigurat [acelaşi până la pensie!]" şi alte asemenea gogoşi care ne blochează de ani de zile. Când n-o sa mai aud "bine le mai făcea Ceauşescu că...", sau "n-aveai ce mânca, da' măcar banul era ban", atunci o să cred că am început să gândim cu capul nostru şi să nu mai preluăm idei putrede.
Cred că mi-a plăcut filmul ăsta foarte mult. Merită să-l vedeţi, măcar ca să-l cunoaşteţi pe domnul Bebe şi să vedeţi cu câtă măiestrie "sterilizează" el sonda.