Eu am ales deja. Am întâlnit atât de mulţi oameni complet transportaţi de vertijurile devastatoare ale filmului, în special prin festivalurile unde 432 a fost prezentat, încât mi-e parcă mai uşor să îndur stupiditatea unor gazetari locali care oricum n-au nici o treabă cu cinematograful şi care dau cu parul şi fac analiză matematică pentru a-şi rezolva frustrările interne: de la tandra "acuzaţie" a doamnei de la premiera de la TIFF, care l-a întrebat printre lacrimi pe Mungiu de unde îi ştie atât de bine povestea la retragerea precipitată a celor trei distinse jurate de la acelaşi TIFF care au preferat să depene amintiri dureroase până dimineaţă într-un bar în locul efervescentei terapii energetice pe care le-ar fi oferit-o concertul Fanfara Ciocârlia de la Sibiu; de la întrebarea furioasă a unui englez din Brighton preocupat de soarta actuală a aborţioniştilor de atunci, în care el îi identifica pe securişti, la reacţia multor spectatori din Turcia care i-au spus Ancăi că se regăsesc în poveste şi că aşa ar trebui să arate şi filmele lor pentru a se identifica cu ele; în fine, de la acea femeie care, după proiecţia de la Cannes, i-a spus lui Vlad Ivanov că îl urăşte la toate acele colapsuri stârnite de tensiunea insuportabilă care pluteşte tot mai greu în aerul sălii de cinema.
Pe cea mai proaspătă "victimă" a filmului lui Mungiu am cunoscut-o zilele astea, la festivalul de la Berlin, într-una dintre acele seri eliberatoare pe care magia oraşului le face posibile. Îl cheamă Roman, e din Moscova şi simplul fapt că i-a luat cel puţin cinci minute să pronunţe titlul integral al filmului, ambiţionându-se s-o facă corect, valorează cât orice paragraf elogios al unui critic străin. Roman nu vine cu observaţii savante, de fapt, abia dacă îi iese un cuvânt pe gură, dar entuziasmul cvasi-mut îi luminează atât de tare faţa deja opalescentă încât nici nu mai e nevoie de altceva. Suntem la o masă ticsită într-un bar, mă uit la el şi aproape că văd faţa nefiresc de albă a Anamariei Marinca în scena cinei de familie. Mi-aduc aminte instantaneu de poveştile Ioanei, imediat după proiecţia los angeleză a filmului, când cineva i-a spus cum i s-a părut că figura Otiliei (personajul lui Marinca) se desprinde şi pluteşte, complet detaşată de restul personajelor, ca un efect special neverosimil de rafinat. Sau, apropo de muţenia lui Roman însuşi, cum altcineva i-a spus Ioanei că, în timpul filmului, a avut experienţa celei mai intense tăceri spectatoriale dintre toate vizionările "auzite" vreodată de el...
Dincolo de toate reacţiile la care am asistat, direct sau indirect, e incredibil să spui cuiva că eşti român, fie că te afli la New York sau Buenos Aires, şi să te trezeşti felicitat pentru 432 ca şi cum tu l-ai fi făcut. E un lucru pe care toţi obsedaţii de promovarea imaginii României, care mai sunt şi plătiţi pentru asta, ar trebui să-l salute. Dar nu... Mi s-a întâmplat, nu demult, să dejunez cu un ambasador al României care avea o problemă cu acest film şi cu încrâncenarea cu care regizorii tineri se agaţă de cenuşiul trecutului. 432 nu i-a plăcut, evident. I-am spus însă că această observaţie pur personală nu mă interesează câtuşi de puţin şi că singura lui scuză e că suntem într-un cadru informal. Nu o accept nici din partea gazetarilor nonfilmici de la noi, cu atât mai puţin de la un diplomat ca el, care ar trebui să fie recunoscător pentru pleaşca picată din cer şi s-o folosească în misiunea pe care o are...