Student al specializării actorie - clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Andrei Dominte: Sunt doar un băiat simplu, plecat din Humuleştii lui Creangă cu vise măreţe.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
A.D.: Fiind băiet, păduri cutreieram, am crescut jumătate la ţară şi jumătate la oraş, dar adoram să stau la ţară. Mă scăldam în Ozana şi băteam drumurile toată ziua în căutare de noi aventuri. Mă fascina şi mă fascinează natura, sunt o fire mai sălbatică, mai instinctivă. Nu prea mă speriam, eram foarte îndrăzneţ şi curajos, mă aventuram în întunericul drumurilor şi aveam grijă să îi spun mamei o oră aproximativă când voi veni înapoi acasă. Visam pe coclauri şi în iarbă verde. Îmi construisem o casă în copac şi visam să zbor cu un elicopter făcut de mine.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
A.D.: Fiind dintr-un oraş destul de mic, nu prea era o zonă dezvoltată pe latura aceasta teatrală şi din când în când veneau spectacole din oraşe mari. Primul spectacol a fost Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Desigur, stăteam iarna cu orele uitându-mă la desene animate şi încercam să imit ce vedeam. Ţin minte că la grădiniţă eram aşa timid că nu puteam spune poezia, şi mereu rămâneam mut când mă ridicam de pe scaun, nu spuneam nimic şi numai ai mei mă aplaudau cu un entuziasm incredibil. La cămin, primisem Mutulică din Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, şi când era rândul meu să fac ceva, mă ascundeam pe unde puteam.
R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
A.D.: Teatrul e vechiul şi noul meu prieten. Locul unde mă simt provocat, unde îmi pot depăşi limitele şi unde pot visa.
Andrei Dominte - York în spectacolul The Crown (foto: Alex Şerban)
R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, poţi schimba ceva în societate?
A.D.: Mereu artistul a avut ceva de spus şi o să aibă ceva de spus. Vreau, pe cât posibil, să schimb ceva în oameni, atât cât voi putea.
R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
A.D.: Nu.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
A.D.: Lumea se întoarce în sălile de teatru. În acest zbucium constant în care trăim, eu zic că avem nevoie să respirăm şi să privim, să ascultăm şi să simţim. Teatrul nu o să îmbătrânească niciodată.
R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
A.D.: Încerc să merg la orice, să văd orice, atât cât îmi permite timpul. Ador spectacolele de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Andrei Dominte - Chalmer în spectacolul Noapte bună, Billy Milligan (foto: Bogdan Botaş)
R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
A.D.: Conţin o picătură din toate. Am atât momente când mă las dus de val şi mă trezesc luat de furtună, cât şi momente când mă gândesc de mai multe ori dacă e bine ce fac sau nu.
R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
A.D.: Fiecare are rolul său, atâta timp cât fiecare îşi face treaba bine, totul o să meargă strună.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
A.D.: Am urcat uşor, treaptă cu treaptă, şi am să urc la fel toată viaţa. Poate o picătură de curaj, răbdare şi îndrăzneală în plus. Şi da, cred că se poate umbla puţin la orar, să fie programul poate puţin mai flexibil.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
A.D.: Să ascult, să respect, să fiu om.
R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
A.D.: Mi se pare un pas important pentru a crea. Am văzut acum câţiva ani la o ediţie a FNT-ului (2017), un Hamlet jucat de Evgeny Mironov şi regizat de Robert Lepage, unde totul se întâmplă într-un cub rotativ, mi s-a părut extraordinar ce am văzut acolo. Cred în formele noi de orice fel.
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
A.D.: Sunt un fan al ambelor.
R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
A.D.: Tot ce ţine de social media. Şi ajungând într-un proiect, să fii mereu profesionist.
Andrei Dominte - Chalmer în spectacolul Noapte bună, Billy Milligan (foto: Albert Dobrin)
R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
A.D.: Publicul să trăiască odată cu mine, să fie captivat, dacă e să râdă în hohote, să o facă; dacă e să plângă, să o facă. Consider că publicul din România mai are de învăţat, şi aici e vorba şi de calitate, nu de cantitate.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
A.D.: Nu aş fi existat cu adevărat.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
A.D.: Talentul fără muncă şi dedicare nu e absolut nimic.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
A.D.: Ar fi mulţi... Ian McKellen, Tim Roth, Christian Bale. Sunt multe nume şi din România şi din afara ţării, dar o să las timpul să văd dacă mă va duce acolo.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
A.D.: Fii tu!