De vorbă cu... Dragoş Ioniţă - Galactoria 2020

Dragoş Ioniţă, 21 ani, Galaţi
Student la specializarea actorie, clasa prof. univ. habil. dr. Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu-Zoicaş, Tudor Lucanu, Ciprian Scurtea, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca


Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Dragoş Ioniţă: Scorpion. Şi cu asta cred că am zis tot, nu? Haha. Sunt un visător, cu asta mă hrănesc. Sunt pasional (câteodată mai mult decât e cazul), mă entuziasmez repede, însă devin prăpăstios când lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc. Sunt extrem de organizat (puţin OCD aş putea spune) şi am un plan de viitor pe câţiva ani pe care sunt hotărât să mi-l duc la bun sfârşit.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
D.I.: Eram extrem de curios. Nu puteam merge în nicio vizită fără să întreb unde sunt aspiratoarele, maşinile de spălat, aparatele de bucătărie... mă rog. Cam tot ce se băga în priză. Acasă îmi plăcea să le deşurubez, să le dezasamblez, iar apoi să le asamblez la loc. Câteodată îmi ieşea, alteori nu. Mă pasiona cam orice subiect. Bunicii mei, în frunte cu unchiul şi cu mătuşa, s-au străduit să mă înveţe de toate (de la inginerie, la gătit, grădinărit, istorie, fizică etc.), însă ochii mei au căzut pe un videoclip cu Frank Sinatra cântând New York, New York şi m-am îndrăgostit de imaginea posh a visului american. Visam să ajung şi eu la New York, să cânt ca Frank Sinatra, să mă plimb pe Broadway şi să fac lumea să se simtă bine. Eram extrem de vorbăreţ, pus pe glume, nu stăteam niciodată locului, ce să mai... argint viu. Nu prea le convenea alor mei că mă îndrept spre partea de muzică/teatru, dar la un moment dat am făcut 18 ani şi mi-am luat visul în spate şi am făcut ce am vrut. N-au avut de ales.
Cred că dintotdeauna mi-a fost frică de singurătate. De a nu avea pe nimeni în jur. De a nu plăcea nimănui. "Eu trebuie să corespund", îmi ziceam. Gândul ăsta mă mai invadează uneori, dar încerc să-mi dau două perechi de palme şi să mă iubesc pentru ceea ce sunt.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
D.I.: Primul meu spectacol de teatru a fost unul cu Florin Piersic (dar spre ruşinea mea nu mai ţin minte cum se numea); aveam vreo 6-7 ani. Ţin minte că stăteam în primul rând şi mă uitam cu gura căscată la el. Mama şi bunica (Buna) mi-au tot spus cine e Florin Piersic, în ce a jucat, cu cine etc. dar în momentul în care l-am văzut... blank. Mi se părea ireal. După spectacol am mers să fac o poză cu el şi am început să-i înşir tot ce învăţasem: "Buna mi-a spus că...". Ne-am mai intersectat prin 2016 (cred) când eram într-a 12-a. Când ne-am reîntâlnit la TIFF în 2018 şi l-am rugat să facem o poză la fel cum o făcusem pe cea din 2006, mi-a zis că mă ţine minte. M-am bucurat.
În 2012 l-am întâlnit pe Florin Toma, actor al Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galaţi (în prezent actualul director), care a crezut în mine şi m-a dus mai aproape de visul meu.

R.R.: Din experienţele pe care le-ai avut până acum, ce semnificaţii i-ai oferi tu teatrului?
D.I.: Poţi avea câte măşti vrei, fără să fii judecat. Poţi trăi prin ochii altor oameni, prin gândurile lor, prin respiraţia lor, inima îţi bate altfel - eşti altcineva. Şi e fascinant cum ajungi să gândeşti ca acei oameni şi cum doar tu ai puterea să îi aduci la viaţă în faţa spectatorilor.
Am învăţat mult din oamenii cărora le-am dat viaţă. Spectacolul meu preferat din facultate (până acum), Noapte bună, Billy Milligan!, dramatizare după Minţile lui Billy Milligan şi Războaiele lui Milligan de Daniel Keyes, m-a ajutat să trec printr-o perioadă grea atât pe plan emoţional, cât şi pe plan profesional. Simţeam că nu fac bine nici una, nici alta, până când mi s-a aprins un bec la ultima repetiţie înainte de premieră şi atunci mi s-a luminat totul. Şi parcă şi Steve era altfel. Mi-e dor de Steve. Abia aştept să-l jucăm din nou.

R.R.: Consideri teatrul ca pe un instrument prin care tu, ca artist, să poţi schimba ceva în societate?
D.I.: Prin definiţie, după mine, teatrul poate schimba ceva în societate. Asta e treaba lui. Să te modifice şi să îţi dea nişte răspunsuri la întrebări pe care, poate, ţi-e frică să ţi le pui. Îmi doresc ca fiecare spectator să fie conştient de puterea pe care o are, anume de a trăi prin actorul de pe scenă şi să nu plece acasă doar cu părerea că "a fost frumos" sau "interesant".
Un exemplu foarte bun este PE EI!, spectacolul experiment despre Fenomenul Piteşti, bazat pe mărturiile foştilor deţinuţi, regizat de Ionuţ Caras (un proiect Texte bune în locuri nebune), care a avut premiera chiar în curtea fostei puşcării de la Piteşti. La finalul spectacolului, când mă uit la feţele oamenilor, îmi dau seama că ei vor pleca acasă cu un mare semn de exclamare în minte şi, aşa cum spunea Doina Borgovan într-un articol pe LiterNet, cu "o frică ce-ţi intră în oase şi te face să te simţi [...] atât de meschin, în mica ta existenţă confortabilă şi mediocră". Şi asta mă face să mă simt mulţumit şi recunoscător pentru şansa pe care o am.


R.R.: Tot ceea ce se petrece pe scenă merită să poarte numele de teatru?
D.I.: Nu mă simt în măsură să dau un verdict, dar părerea mea e că nu tot ce e pe scenă merită să se numească teatru. Am văzut la un moment dat o producţie ce se pretindea a fi profesionistă şi în care s-au investit bani foarte mulţi, iar după primele 20 de minute am ieşit din sală îngrozit şi cu un gust amar.

R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
D.I.: Este o replică în Noapte bună, Billy Milligan!, pe care l-am menţionat mai sus: "Douăzeci şi patru de vieţi. Se poate spune că am fost binecuvântat". Asta mă fascinează. Câte vieţi poţi trăi pe scenă.
Ce mă va ţine în continuare în această lume? Sentimentele pe care le am de la ora 16 până la ora 19 când începe spectacolul, cele de dinainte să intru în scenă şi cele de la aplauze, când îmi dau seama că totul s-a terminat. Mă rog, ar mai fi multe de zis, cu siguranţă, dar astea sunt doar câteva aspecte care mă fac să mă simt mai viu ca niciodată.

R.R.: Consumi teatru: mergi la spectacole, citeşti (despre) teatru? Eşti conecta la realităţile teatrului autohton?
D.I.: Da, da şi da. Cel mai mult mă interesează musicalul.

R.R.: Cum îţi place să trăieşti: te laşi dus de val sau chibzuieşti înainte de a acţiona?
D.I.: E o combinaţie între cele două. De cele mai multe ori chibzuiesc, dar ajung să mă las dus de val sau invers. Depinde de situaţie.

R.R.: Crezi că este (şi) responsabilitatea actorului în legătură cu ceea ce aduce pe scenă, ori el trebuie doar să asculte de cererea publicului, a regizorului, a directorului teatrului?
D.I.: Hmm, e destul de tricky întrebarea asta. Publicul e cel pentru care actorul trăieşte (şi nu vreau ca această exprimare să fie înţeleasă greşit), dar fiecare artist trebuie să ştie care sunt valorile care-l reprezintă şi pe care vrea să le promoveze. Cred, totuşi, că cei trei sus-menţionaţi trebuie să abordeze problematici sociale actuale (având în vedere vremurile în care trăim) pentru că ne îndreptăm spre o închidere în sine, o superficialitate, o libertate de exprimare cenzurată ce ne omoară încet-încet. Desigur, nu putem exclude nici temele ce sunt valabile şi în ziua de azi (Shakespeare, de exemplu). Contează cum este ambalat şi livrat mesajul.
Cu toate astea, eşti liber să faci ce vrei. Poţi asculta de regizor sau nu, poţi asculta de directorul teatrului sau nu - nu te ţine nimeni cu forţa. Trebuie să fii conştient de un lucru: mare grijă la deciziile pe care le iei. Câteodată sunt mai complicate decât dezamorsarea unei bombe.


R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ţi-a lipsit ceva anume, ai avut parte de prea multe cursuri?
D.I.: Dacă e să răspund din punct de vedere administrativ, mi-a lipsit organizarea la nivelul conducerii şi a corpului profesoral. Spaţii de repetiţii insuficiente, suprapuneri de orar, bătălia pe săli, condiţia precară a sălilor şi a spaţiilor de depozitare, 30 de minute pe săptămână canto individual şi alte 30 de minute pe săptămână vorbire individual etc. Dar cum eu merg (câteodată) pe principiul să nu-l mâniem pe Dumnezeu, căci nemulţumitului i se ia darul, încerc să mă consolez cu faptul că se putea şi mai rău.
Oricum, cei aproape trei ani de facultate au trecut cu frustrare, cu teamă, cu reuşite, cu eşecuri, cu îndoieli, cu extaz - pe scurt, cu bune şi cu rele. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva am ales greşit, dar am avut norocul să am alături două colege care îmi mai dădeau câte o palmă peste ceafă ca să mă ţină cu mintea limpede, iar acum, uitându-mă în urmă, sunt sigur că nu exista alt loc mai potrivit pentru mine. Şi pentru asta sunt profund recunoscător.

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
D.I.: Am încercat să învăţ că nu trebuie să fiu pe placul tuturor. Că nu trebuie să corespund, ci să fiu eu însumi şi să mă iubesc pe mine însumi (căci, altfel, cum aş putea să-i iubesc pe ceilalţi, nu?). Am încercat să învăţ să am păreri susţinute şi să respect părerile celorlalţi, chiar dacă în sufletul meu sunt total împotrivă. Am încercat să îmi asum orice decizie iau şi să fiu un adult responsabil. Încă mai încerc, haha. Sper să reuşesc măcar 75% într-o bună zi.

R.R.: Ce părere ai despre folosirea noilor tehnologii în cadrul spectacolelor de teatru? Cât eşti de confortabil cu inovaţiile aduse de acestea?
D.I.: Sunt extrem de deschis şi cred că ar trebui utilizate mai des (şi nu mă refer aici doar la proiecţii/holograme, etc., ci şi la mecanismele din spatele scenei). Am tot fost să văd spectacole de musical la Londra şi de fiecare dată rămân uluit de fineţea şi măiestria cu care se schimbă un întreg decor în doar câteva secunde. Pe o scenă relativ mică apar ştăngi cu fundaluri, lumini cu voleuri controlate din calculator, din podea ies tot felul de scări şi panouri ce creează iluzii optice senzaţionale, schimbări de costume în 30 de secunde etc. Îmi doresc să ajungem şi în România la acest grad de dezvoltare.

R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
D.I.: Nu pot alege. Sunt piese clasice care pur şi simplu nu-mi plac şi piese contemporane pe care le ador şi viceversa. E de gustibus.

R.R.: Care crezi că este cel mai eficient mod în care te poţi promova tu, ca artist, într-o lume atât de competitivă şi de deschisă?
D.I.: Facebook, Instagram, Gale, petreceri, seri de socializare. Trăim în lumea unde un event din online strânge mai mulţi curioşi decât un banner de pe stradă. Totul se întâmplă în online, totul se discută la o bere sau la o ţigară sau la un pahar de şampanie la un eveniment. Totul se promovează din gură-n gură. Important e să ştii ce oameni sunt prin cercurile în care te învârţi, ori ce oameni vrei să atragi în jurul tău şi cum să-ţi promovezi produsul într-un mod cât mai plăcut şi atractiv, fără să pară că te bagi în seamă sau că ai confundat Premiile Gopo cu OLX-ul (chiar dacă în adâncul sufletului tău exact asta faci). Profu' spunea că "nu există nimic original. Totul s-a mai făcut pe lumea asta", deci cu asta nu poţi merge la sigur. În România nu există noţiunea de agent, deci singura ta opţiune e să fii propriul tău agent şi să fii cât mai vizibil.

R.R.: Care e relaţia ta cu publicul? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el?
D.I.: Am observat o oarecare diferenţă între publicul din vestul ţării, publicul din Bucureşti şi publicul din estul ţării. Încă nu-mi pot explica această împărţeală pe care am făcut-o şi nici nu vreau să dau vreun verdict, însă educaţia cred că este cel mai mare factor care face diferenţa. Nu poţi veni la teatru ca la meci sau ca la cinema, ori să răspunzi la telefon în timpul spectacolului (de trei ori - sechele recente la momentul interviului). Pe lângă asta, cred că publicul nu este cultural educat prin producţiile care ies pe piaţă şi interesul pe care-l stârnesc în rândul spectatorilor tinde să fie nul. Desigur, se întâmplă şi la case mai mari. În Londra e perfect normal să bei şi să mănânci în timpul spectacolului, atâta timp cât nu deranjezi prea tare. Asta n-am s-o înţeleg cât oi trăi.
În ceea ce priveşte actorul din mine, pur şi simplu ador interacţiunea cu publicul, când pur şi simplu ai făcut contact vizual cu unul din spectatori şi brusc observi cum se schimbă la faţă şi devine atât de maleabil şi are atâta încredere în tine să îl duci în călătoria pe care i-o propui (desigur, ca să se întâmple asta, trebuie să fii cel mai sincer om de pe Pământ în momentele alea). Publicul nu e niciodată prost, este cel mai bun critic. Poţi să ştii teorie şi să fi muncit 24/7 timp de trei luni de zile. Dacă nu a înţeles mesajul tău... problema e la tine. Ori nu ai fost suficient de credibil şi nu i-ai câştigat, ori nu te-ai adresat segmentului potrivit.

R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
D.I.: Muzică (pian sau saxofon) ori drept/psihologie/chimie - parfumerie. Sau PR... cine ştie. Mă pasionează prea multe; cam am tendinţa să mă risipesc. Pe această cale doresc să îi mărturisesc mamei mele că am avut atâta încredere în mine că voi intra din prima la teatru şi că va fi singura facultate la care voi aplica, încât păstrez într-o cutie dosarele pe care mi-a spus "să nu cumva să nu le depun şi să stau un an degeaba". Scuze, mamă.

R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
D.I.: Talentul e cireaşa de pe tort. Munca e restul. Poţi mânca tortul şi cu cireaşă, dar toată lumea ştie că cireşa e vax albina dacă n-ai pe ce să o pui.

R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
D.I.: Of, decizii, decizii, decizii. În primul rând aş vrea să împart scena cu Natalie Ester (Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti), care mi-a fost, îmi este şi îmi va fi mama mea din lumea teatrului. Nu îmi ajung câteva rânduri ca să-ţi spun şi de ce. Cred că va trebui să mai facem un interviu, haha. Din România ar fi Ionuţ Grama, Carmen Tănase, Marcela Motoc, Ana-Bianca Popescu, Oana Pellea, mi-ar fi plăcut Tamara Buciuceanu-Botez (ahh, decizii, decizii, decizii - sunt mai mulţi de atât).
Din afară, Betty White, Johnny Depp, Chandra Wilson, Lily Tomlin.
Nu pot să spun punctual de ce i-am ales pe ei. Mă entuziasmez foarte repede când întâlnesc o persoană pe care o admir şi mă izbeşte un sentiment de starstruck. Şi admir foarte mulţi oameni. Cel mai mult mă ghidează instinctul şi ce simt faţă de acel om când îl văd pe scenă şi îmi spun "în el aş putea avea încredere"... şi de aici începe visul.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
D.I.: "It's time to trust my instincts, close my eyes and leap!" - Wicked