Priveşte înapoi cu asprime - Come Find Me la Astra Film Festival, 2020

Noriflorentina Vito a fost cîndva o fetiţă din România. Rătăcită prin groaznicele orfelinate ale ceauşismului, a avut şansa să fie adoptată de familia Vito din Maryland, iubită şi crescută frumos. A făcut chiar şi facultate. La vîrsta maturităţii, ea însăşi mamă, consideră că este destul de puternică să înfrunte adevărurile originilor sale biologice: se hotărăşte să îşi cunoască mama şi fraţii de care nu a ştiut niciodată nimic.


Filmul Come Find Me (r. Diana Nicolae & Norilorentina Vito) se dezvoltă la intersecţia a mai multor "naraţiuni", putînd fi văzut din unghiuri diferite. Pentru români, este încă o poveste despre zecile, dacă nu sutele de mii de copii aruncaţi şi abandonaţi în orfelinate. Totodată, este o relatare despre mentalităţile şi practicile romilor săraci, minoritari, dar şi despre discriminarea implicită, răspîndită din partea majorităţii. Apoi, pentru americani este despre căutarea originilor, o caracteristică a unei naţiuni formată eminamente din imigranţi.

Dar, cea mai importantă este perspectiva personală a protagonistei, explicată adesea prin monologuri directe în faţa camerei. Ea porneşte într-o călătorie de descoperire de sine, vrea să cunoască, să înţeleagă motivaţiile mamei care a abandonat-o. În acelaşi timp, mărturiseşte că va fi atentă să păstreze permanent o distanţa prudentă faţă de toţi. Vedem şi avertismentele (corecte, de altfel) ale mamei sale adoptive privind lipsa de scrupule a celor pe care urmează să îi cunoască, care o blindează faţă de atacurile viitoare, strecurate ca un fel de introducere la fiecare întîlnire semnificativă. Plasa de siguranţă, devenită pe nesimţite mentalitate acuzatoare, va transpare în limbajul corpului. În această lumină, efuziunile sentimentale sau lacrimile rudelor (de bucurie sau de tristeţe) apar calpe. Nici o întorsătură emoţionantă de situaţie nu mai are şansa să apară, ci doar o lungă poveste despre sărăcie, abandon şi ilegalităţi flagrante va defila în faţa ochilor spectatorilor.

În cheie pesimistă, povestea Norifiorentinei aminteşte de o altă veche poveste despre abandon familial şi regăsire: cea a lui Iosif. Ca şi Norifiorentina, acesta a fost vîndut de familia sa către străini şi declarat mort. Dar, departe, în Egipt, centrul civilizaţional al lumii antice precum astăzi ţara Noriflorentinei, fratele vîndut urcă pe scara socială. Cînd, în final, familia se reuneşte, Iosif îşi iartă, iubitor, rudele sărace şi îi face părtaşi la bunăstarea sa. Spre deosebire de el, Norifiorentina nu pare să ierte prea mult şi, totodată, subliniază în repetate rînduri că nu are bani de dat nou-redescoperitelor sale rude.

În mod cu totul paradoxal, ai impresia că cei nedreptăţiţi sunt rudele sale, inclusiv maică-sa, şi nu Norifiorentina. Da, acum treizeci de ani, ea a fost tîrîtă prin orfelinate, poate bătută, cu siguranţă vîndută către necunoscuţi. Acum, însă, situaţia s-a inversat: ea este cea care îşi urmăreşte scopul în mod clinic şi egoist. Nu o preocupă deloc impactul pe care vestea existenţei şi succesului său o are asupra celorlalţi (la fel de uimiţi ca şi ea de cele descoperite). Speranţa acestora pentru o viaţă mai bună apărută din senin este dezasamblată cu acribie. Singurul lucru care contează este ca Noriflorentina să îşi rezolve semnele de întrebare interioare şi apoi să plece definitiv, fără nicio consideraţie despre ceea ce lasă în urmă.

Aşadar, Come Find Me, este un film emoţionant despre regăsire, e drept, făcut cu empatie faţă de căutările protagonistei sale. Dar, în acelaşi timp, exprimă perspectiva unei audienţe înstărite, în special americane, care se grăbeşte să judece aspru şi nu vrea să înţeleagă motivaţiile care au dus la acţiunile strigătoare la cer ale altora.