octombrie 2020
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2020
Viaţa din garaj înseamnă viaţă la propriu. Este echivalentă cu raţiunea de a fi, conexiunea cu lucrurile spirituale, vitale. Cînd unul dintre "garajişti" renunţă, din cauza bătrîneţii, să mai sape la garaj - opera sa de o viaţă - pur şi simplu moare! "Colegii" de garaj îl compătimesc şi declară sfătos: "Niciodată nu renunţa brusc la garaj! Trebuie să o faci treptat."

În peisajul dezolant de dincolo de cercul polar siberian, garajele reprezintă o alternativă. Ele permit o marjă de independenţă imposibilă în alte condiţii, o evadare din strîmtoarea blocurilor comuniste şi a dezamăgirii post-comuniste. Permit, oricum, mai multă libertate decît mina dezolantă care susţine economic zona. Mina propriu-zisă nu apare decît în cîteva cadre, dezolantă, tăcută, aproape străină. În garaj, însă, oamenii învie.


De aceea, regizoarea Natalija Yefimkina îşi îndreaptă atenţia către acest spaţiu pentru a aduce la lumină aspecte ale umanităţii (în special masculine) care scapă privirii comune.

Activităţile sunt pe cît de diverse, pe atît de inofensive. Nimeni nu încearcă să depăşească limite, să creeze artă înaltă sau să inoveze. Pare-se că nici un garaj rusesc nu e capabil să producă un Bill Gates care a început tot într-un garaj. Chiar dacă garajul nu oferă oportunităţile unui sistem social încurajator, el poate să fie o lume în sine.

Ochiul camerei de filmat se uită curios la tot felul de astfel de activităţi. Doi ruşi joacă un fel de re-enactment: îmbrăcaţi în uniforme de soldaţi ai Wehrmacht-ului, hălăduiesc prin zonă. Fac focuri de tabără improvizate şi, din cînd în cînd, trag cu gloanţe oarbe dintr-o mitralieră grea pe care o cară cu ei. Cîţiva, mai tineri de această dată, şi-au făcut o trupă de heavy metal şi zdrăngănesc nederanjaţi. După repetiţii, stau la o bere şi discută planuri de viaţă - care, cel mai adesea, înseamnă părăsirea acelor locuri.

Un tînăr pensionar creşte prepeliţe şi le consumă împreună cu familia la grătar. Altul, sapă la hîrleţ, un adevărat labirint sub garaj. Pentru acesta, garajul nu are o funcţiune precisă: scopul este însuşi săpatul.
Unul bolnav de Parkinson meştereşte în continuu, fără să fie clar ce şi pentru cine. Altul sculptează în lemn icoane kitsch. Preotul (reprezentant al oligarhului local, ne informează genericul), ia cîteva pentru biserică. Fără să le plătească. Se urcă apoi într-un SUV negru, imens. Mulţumirea artistului rămîne nepreţuită.

O altă echipă, doi bărbaţi (unul mai tînăr, dominant, şi altul mai în vîrstă, dominat) vînează diverse lucruri de prin cimitirele industriale ale locului: piese electronice, ţevi de apă. Trofeul este un autobuz întreg. Cel mai tînăr, un fel de bully local, îl admiră pe Vladimir Putin. Poza liderului este afişată la loc de cinste în garaj, căci, mărturiseşte tînărul, "împrumută puţină demnitate locului". În momente de singurătate, chiar vorbeşte la icoana preşedintelui, pe care îl "consideră singurul său prieten, chiar dacă este tot timpul serios".

Toată această agitaţie solitară se desfăşoară în marginea localităţii, într-o aşezare aproape paralelă, prezentată în cadre generale. Aşezarea este îngheţată şi izolată, iar viaţa socială este minimală. De altfel, chiar şi între "garajişti" prieteniile se dezvoltă timid, marcate, probabil, de atmosfera de neîncredere generală indusă de anii totalitarismului stalinist. Oamenii nu se unesc într-un corp comun (cu excepţia propagandei), în care personalităţile să se desfăşoare liber, ci fiecare îşi vede de activităţile solitare claustrat în propriul garaj.

Poveştile lor de viaţă sunt triste. Oricum, sfîrşesc invariabil în sărăcie. Cei norocoşi au o pensie din minerit. Puţini au curajul să se mai îndrăgostească dincolo de vîrsta a doua. Cei mai mulţi însă doar supravieţuiesc. Uneori, acasă nu îi aşteaptă decît frustrările şi certurile partenerului de viaţă. Alteori, nu îi aşteaptă nimic - decît tăcere.

Cadrele generale ale spaţiului de garaje ilustrează tocmai această separare. Nu există supra-structuri care să deservească mai multe garaje. Ele însele amintesc de blocurile comuniste: de proastă calitate, uniformizate şi, uneori, personalizate artizanal.

Aşadar, documentarul încearcă să reveleze încercarea de autenticitate, de evadare personală care se desfăşoară în această periferie a caselor, dar care devine, putem presupune, centrul vieţii acestor oameni. Natalija Yefimkina reuşeşte să transmite tăcerile pline de înţeles ale acestor oameni, tentativele lor de a-şi construi un spaţiu personal protejat de întinderile neprietenoase şi reci, ceea ce face ca tonul filmului să fie, deopotrivă, empatic cu oamenii şi critic cu sistemul social.

Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus