Documentaristul se chinuie. Abia când subiectul pare interesant, încep problemele: găseşti, filmezi, montezi. Cu selecţia de rigoare; ceea ce conferă produsului calitatea de "artistic". Căci nu numai ficţiunea are acest drept, uneori destul de nemeritat.
Dar când nu găseşti?! Când subiectul ales nu a lăsat urme vizuale, fiind păstrat doar în memoria câtorva participanţi la el? Cu inventivitate, dar şi destul, noroc cele trei filme la care mă refer acum (două maghiare şi unul sârbesc) s-au lovit de această problemă. Şi au izbutit performanţa să o depăşească, transformând handicapul iniţial în virtute artistică.
1. Blestemăţii ruşinoase şi periculoase - Return to Epipo / Întoarcerea la Epipo
Întoarcerea la Epipo, porneşte de la amintirile din copilărie ale regizoarei Judith Oláh. Anii '80, în Ungaria atât de invidiată de noi, românii, pentru deschiderea înţeleaptă, prudentă, limitată (dar, totuşi deschidere) a regimului Janos Kadar.
Pe lângă obişnuitele şi plicticoasele tabere pioniereşti - povesteşte regizoarea - exista şi una "mai altfel". Emancipată, modernă (nu ştiu cum se va fi tradus open mind în ungureşte)... I se dusese buhul printre snobii socialismului - altfel, intelectuali. De ce? Era o modă. Un fel de altfel... Cert e că toţi făceau pe dracu-n patru să-şi trimită odraslele acolo peste vară. Opoziţia multora dintre împricinaţi de a se reîntoarce în anul următor era taxată drept fiţă sau moft infantil. Aşa că, mai cu mila, mai cu sila, puştii reveneau. Ce-i mâna pe ei în luptă? Nimic altceva decât figura Şefului atotputernic al stabilimentului. Nonconformist, charismatic, "băiat de comitet", cum se spunea. În realitate, un guru perfid manipulator. Pedepsele erau crude, dar amuzante. Umilinţele la care supunea copiii - jocuri de societate; una socialistă, dar trăgând cu ochiul peste gard. Gardul acela din sârmă ghimpată, care îi ferea şi pe maghiari de pârdalnicul Occident. Omul avea lipici, totuşi, ştia să-i atragă. Antipatia unora, declarată de personaje abia după 35 de ani de la evenimentele trăite şi incriminate, conturează acum, în faţa camerei de filmat, o reacţie de schizofrenie afectivă. Şansa regizoarei a fost că (nu se ştie cum, poate tot Tanti Securitatea) se păstraseră secvenţe, filmate pe camera rusească de 8 mm, din viaţa de tabără. Nimic compromiţător (la vedere), chiar stereotip şi banal. Un fel de jurnal al colectivului sau panou de onoare... Adică de oroare. Pentru că, din amintire-n amintire şi din vorbă-n vorbă, adevărul dureros iese la iveală: Tovarăşul domn comandant era pedofil! Greu, scormonind printre pudori şi reţineri, printre temeri şi inerţii, Judith Oláh scoate la iveală, de sub praful memoriei traumatizate, tabloul deplorabil şi detestabil al întregii afaceri. Mai mult de-atât: dă peste individul incriminat (altfel familist hetero, chiar tată de copii!) şi apucă să vorbească cu el, smulgându-i câteva recunoaşteri... pudice şi parţiale. Sigur că, relatate oral, ele cresc tensiunea dezvăluirilor, nu şi emoţia aferentă. Tot răul spre bine, căci rămâne spaţiul necesar lucidităţii, al demersului critic-rememorativ. Fugit în Spania, individul scapă şi de oprobiul public, după ce fentase (prin prescrierea faptelor) legea - şi aşa strâmbă, incompletă, incapabilă. Totuşi, revelaţia apare scrisă pe genericul final al acestui document(ar): După vâlva publicistică făcută de presă pe seama cazului, legislaţia maghiară a luat aminte şi a înăsprit pedepsele. Plus că asemenea "mult prea triste şi prea urâte fapte" nu mai beneficiază de prescripţia uşurătoare. Dacă o mână de oameni curajoşi şi un film bine făcut au izbutit să modifice în sensul bun o asemenea lege, atunci opera cinematografică şi-a îndeplinit, cu vârf şi-ndesat, datoria socială.
2. Când vrea Cel de Sus... - Order and Soul / Cu Dumnezeu împotriva Partidului
O altă femeie cu cinematograful în sînge, Zsuzsanna Bak, se apleacă asupra unei pagini de o optimistă şi pură tristeţe. Căci, nu-i aşa?... Totul e bine când se termină cu bine. Dar până atunci? Unii îndură, pătimesc, se roagă, rezistă, triumfă.
Order and Soul / Cu Dumnezeu împotriva Partidului relatează, pe îndelete, istoriile unor măicuţe scoase cu forţa în lumea socialismului din anii '50 - '80, după pricazul de închidere abuzivă şi brutală a mânăstirii în care îi slujeau Domnului. Ceea ce nu era deloc (dar deloc!) pe placul tovarăşilor, cărora Moscova le poruncise să reducă drastic orice contact cu Occidentul romano-catolic şi protestant. Ştiau ei ce ştiau... căci, de ce le-a fost frică, n-au scăpat. Dar, până atunci...
Câteva călugăriţe surori au găsit formula unui aşezământ monahal conspirativ. O casă mare, în care locuiau (împreună cu un preot la fel de deghizat, public, în cetăţean oarecare), a devenit locul tainic de rugăciune şi oficiere a canoanelor esenţiale; de Paşte şi Crăciun, de venerare tăcută a principalelor simboluri creştine. Altfel, bietele femei se angajaseră în "câmpul muncii", aşa că mergeau la serviciu, mimând cu har şi măiestrie integrarea socială, adică datul pe brazdă ce le fusese impus de Partid. Memoria aceleiaşi pelicule de 8 mm (precară calitativ, azi aproape ştearsă) păstrează şi oferă filmului scene anodine, dar duioase, de "civilie" mimată. Tot Dumnezeu pare să fi vrut ca respectivele casete să nu fie găsite la percheziţia poliţienească, semn că turnătoria funcţiona, dar simbriaşii ei mai aveau şi lipsuri: de cultură, de atenţie sau bun simţ, de câte şi mai câte...
Azi, amintirile şi mărturisirile măicuţelor ajunse la vârste înaintate păstrează blândeţea şi îngăduinţa, mulţumirea sufletească pentru că le-a reuşit "cacealmaua". Nimic revanşard sau măcar ţâfnos. Dar nici glorios! Doar o sfântă seninătate: Aşa a fost să fie... Ne-a ajutat Dumnezeu să răzbim cu bine, asta-i cel mai important. Din apartamentul în care au practicat clandestinitatea de teama persecuţiilor, ordinul mânăstiresc a ajuns azi să deţină o frumoasă mânăstire. Ceea ce, pentru aceste femei care au luptat doar cu credinţa şi voinţa, înseamnă totul.
3. Procesul - The Makavejev Case or Trial in a Movie Theater
... Nu cel al lui Kafka, ci al regizorului sârb Dušan Makavejev. The Makavejev Case or Trial in a Movie Theater / Cazul Makavejev sau Procesul din sala de cinema este tot o reconstituire a unei istorii datând din anul 1971. Atunci când filmul tânărului regizor devenit "caz", intitulat Misterele organismului, câştigase un premiu important la Cannes. Dracul l-a pus?
Nonconformistă, de o originalitate incomodă şi pe alocuri şocantă, încercând limitele deschiderii ipocrite, de faţadă, a regimului Tito, pelicula încerca să enunţe o idee perversă (pentru autorităţile comuniste): aceea că fericirea socială pe care o acreditase, cum-necum, partidul comuniştilor iugoslavi, nu le era suficientă oamenilor. Aceştia trebuiau să se împlinească prin fericirea personală - iubire, sexualitate... Eeiii... atât le-a trebuit culturnicilor din "prea-luminatul Belgrad" - cel spre care se îndreptau disperaţii noştri, trecând pe sub gloanţele grănicereşti Dunărea; care ne "dădea", în talciocul din Turnu Severin, supe la pachet şi ţigări Viceroy, dar şi filme "mai cu chip uman" pe canalele TV care se prindeau şi în Banatul românesc.
Premiatele misterele ale organismului şi orgasmului s-au bucurat de onoarea / oroarea unei proiecţii urmată de dezbateri ale maselor largi, muncitoare, de ziceai că eşti la Moscova sau Beijing. Discuţiile inept-devastatoare, cretinismele şi absurdităţile debitate de cadrele de nădejde, venite cu misie în sala de cinema ca să demoleze şi să interzică filmul, s-au păstrat integral, pe bandă sonoră. Cum a fost posibil? În ciuda interdicţiilor ferme (căci tovarăşilor nu le plăcea să se păstreze urmele oricărui masacru săvârşit de ei), un tehnician curajos şi-a riscat libertatea şi, cu microfonul ascuns în mânecă, a înregistrat "magistralele cuvântări". Furie şi prostie, rea-credinţă şi violenţă... linşaj. Uimitor pentru noi, care ştiam că acolo, la ei, ar fi mai multă libertate. Regizorul Goran Radovanovic a pornit, azi, de la aceste mizerii debitate oral (dar cu repercusiuni cât se poate de concrete, adică devastatoare) şi a realizat o istorie crudă, nemiloasă, stupidă. Opera de interzicere a filmului prea îndrăzneţ pentru un ipocrit ca Tito (altfel, mare iubitor de femei, dar şi de cinema!?) a fost reconstituită în toată hidoşenia ei imbecilă. Se întâmpla, reamintesc, în anul de graţie 1971 - la 3 ani de când Reconstituirea lui Pintilie, trecuse, totuşi, strecurându-se şi privită chiorâş, de cenzura PCR şi rulase în regim de ostracizare ideologică, la un singur cinematograf. Dar şi anul când, reîntors din China Mao-istă şi Coreea Kim Ir Sen-iană, Ceauşescu "mangalizase" cultura prin celebrele teze din iulie şi comandase de acolo, de la Mangalia, strângerea zdravănă a şurubului, chipurile ideologic.
Îmbinând grotescul cu terifiantul, filmul lui Radovanovic restituie cu aplomb şi durere, cu furie şi o nobilă răzbunare, climatul imbecilizant al comunismului - ăsta iugoslav, pasămite, ceva mai luminat. Mda... ce-i drept, şi candela pare luminoasă, pentru unii.
Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..