octombrie 2020
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2020
Sintagma din titlu documentarului ne incită pentru că mulţi nu habar nu avem cum arată un cîrstei de cîmp. Ce este acela? Este floare, animal, sau pasăre? Apoi, prin ce se diferenţiază de alte feluri de cîrstei? De munte, de piatră sau de apă, de exemplu. Dacă la aceste dileme iniţiale adăugăm faptul că mica vietate vine la pachet şi cu un paradox, atunci ne aşteptăm la dezvăluiri nebănuite despre funcţionarea ecosistemelor.


Ei bine, filmul ne contrazice (aproape) toate aşteptările. Sintagma apare în cadrul documentarului, neaşteptat şi anecdotic, într-o prezentare de marketing a armatei austriece. Pentru a se justifica în faţa auditoriului, armata se prezintă pe sine drept organizaţie eco-friendly. Mai concret, prin faptul că antrenamentele cu tancuri trebuie efectuate în iarbă mică, se creează un mediu propice pentru traiul şi înmulţirea cîrsteiului de cîmp. Mai mult, şi liliecii beneficiază de exploziile tactice, făcîndu-şi cuiburile în urmele obuzelor.

Discrepanţa dintre mărimea şi agresivitatea mijloacelor de luptă, pe de o parte, şi animăluţele care beneficiază de pe urma lor, pe de altă parte, creează o ironie puternică, nu un paradox.

Trebuie precizat că această deconstruire a instituţiei şi ceremonialului militar va fi plasată în Piaţa Eroilor din centrul Vienei (Heldenplatz). Aici, chiar de la balconul din spatele statuii lui Eugeniu de Savoia, Adolf Hitler a proclamat, pe 15 martie 1938, anexarea Austriei de către Germania nazistă.

Das Wachtelkönig Paradox / The Corncrake Paradox / Paradoxul cîrsteiului de cîmp se vrea, aşadar, un contrapunct programatic faţă de simbolismul spaţiului în care se desfăşoară. În contrast cu agresivitatea militaristă a totalitarismului hitlerist de acum 70 de ani, acum ni se prezintă tot un eveniment cazon, însă unul paşnic, democratic şi, surprinzător, chiar ecologic.

Documentarul este împărţit în patru capitole. Ele amintesc de etapele unei bătălii, dar, în fapt, nu sunt altceva decît jaloane ale zilei festive de 26 octombrie (Ziua Eroilor) şi a ceremoniilor de la Mormîntul Soldatului Necunoscut.

Prima parte, "Apropierea de inamic", nu are nici un inamic în vizor. Pur şi simplu arată pregătirile matinale pentru ceremoniile şi petrecerile care vor urma. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva, din perspectiva militarilor, inamicul e chiar publicul participant...

Al doilea capitol, "A deveni ţintă", prezintă ceremoniile propriu-zise, de la depunerea coroanelor de flori la Mormîntul Eroului Necunoscut pînă la depunerea jurămîntului militar de cîteva sute de tineri. Soldaţii sunt doar ţinta atenţiei, şi, iarăşi, nimic periculos nu îi paşte.

Mai precis, nu mai puţin de 800 de recruţi şi o femeie-recrut depun jurămîntul militar. Excepţia e greu de interpretat în context. Avem de-a face cu o reuşită a serviciului de resurse umane (a fost atrasă inclusiv o femeie) sau un eşec (de ce a fost atrasă doar una)? Tonul critic general al documentarului indică drept probabilă varianta eşecului.

Oricum ar fi, momentul solemn al jurămîntului este caricaturizat, prestigiul militar fiind criticat prin încadrări tendenţioase. De exemplu, camera "taie" ochii noilor militari şi arătă doar partea inferioară, imobilă, a chipurilor. Alegerea de încadrare transmite un puternic mesaj critic, sugerînd depersonalizare / dezumanizare.

Aspectele formale ale ceremoniilor nu sunt surprinse frontal, din perspectiva privilegiată a camerei jurnalistului care are dreptul la cu cea mai bună vizibilitate. Dimpotrivă, camera preia perspectiva soldatului de rînd, care "admiră" cefele colegilor săi sub berete.

Apoi, în spatele militarilor de rang înalt ("în capul lor", cum s-ar spune în jargon fotografic) este surprins un mănunchi de baloane de heliu ţipător colorate, care indică un fel de atmosferă de bîlci, de petrecere populară, ce intră în disonanţă cu prestanţa marţială presupusă de eveniment.

Partea a treia, "Retragerea", nu se axează pe strîngerea echipamentelor de luptă, ci pe dezumflarea unor structuri gonflabile, un fel de fîsîire a maiestuozităţii marţiale. În aceeaşi atmosferă de lehamite, în care nu se întîmplă nimic notabil, strîngerea nu este simetrică cu instalarea iniţială. Dacă în prima parte se montau corturile militare, aici sunt strînse baloanele de joacă.

Mai apare şi un "Epilog" care prezintă pregătirile de transport pentru un avion de luptă prezentat în expoziţie. Ca unei păsări de pradă căreia i-au fost amputate ciocul şi coada şi a devenit astfel complet inofensivă, şi aici, prin demontarea botului şi cozii, falnica pasăre de oţel devine imagine a neputinţei.

Intenţia ironică este urmărită constant de-a lungul documentarului. De exemplu, statuia ecvestră lui Eugeniu de Savoia apare imediat după sarcina mundană a aşezării unor bănci de lemn ieftine pentru petrecerea populară ce va urma. Apoi, măreţia Palatului Hofburg, edificiul neo-clasic în faţa căruia are loc ceremonia militară, este minimizată prin includerea în cadru a corturilor sau a dughenelor cu bere.

Alegerea combinaţiei scenice (un fost palat regal neo-clasic în faţa căruia se află statuia ecvestră a unui principe militar din vremuri apuse) este identică cu cea din filmul satiric Pătratul / The Square (Ruben Östlund, 2017). Şi acolo, şi aici, regalitatea şi spiritul marţial şi oficios al ansamblului arhitectonic au fost practic aneantizate, întoarse cu susul în jos de transformarea în muzeu de artă modernă. Reciclarea modernă şi civilă a unor simboluri gîndite pentru a impune respect şi obedienţă este, astfel, anti-climatică şi se pretează excelent pentru ironii la adresa trecutului.

În treacăt fie spus, un procedeu similar a fost utilizat şi în cinematografia românească în acelaşi spirit deconstructivist. Scena culminantă din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (Radu Jude, 2018) este plasată în aproprierea ansamblului fostului Palat Regal şi a statuii ecvestre a Regelui Carol, dar spaţiul nu este utilizat ironic, ci în scop acuzator, demistificator.

În concluzie, Paradoxul cîrsteiului de cîmp problematizează militarismul prin re-contextualizare: ce mai rămîne dintr-o tradiţie armată reprezentată de maşinăria militară (elicoptere de luptă, blindate, uniforme) atunci cînd, pusă în centrul oraşului, într-o atmosferă ce se vrea prietenoasă, apare totuşi ca un simplu tîrg popular? Întrebarea este retorice, bineînţeles, filmul intenţionînd tocmai deconstruirea acestor simboluri.

Ca metodă de lucru, regizorul Georg Oberlechner nu-şi impune interpretarea prin voice over, ci lasă imaginile să vorbească de la sine. Se foloseşte în schimb de montaj, prin juxtapuneri grăitoare pentru tema desuetudinii, inadecvării idealului militarist clasic. În felul acesta, audienţa poate să-şi construiască singură sensul pledoariei filmului, dacă, bineînţeles, face efortul mintal de a urma asocierile regizorale.

Descarcă programul Astra Film Festival 2020 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus