Divinitoţii - The Diviners / Aşa i-a lăsat Dumnezeu la Astra Film Festival, 2020

Când simţi că nu mai rezişti... Că te sufocă indignarea şi disperarea faţă de nesimţirea, prostia, neruşinarea "băştinoşilor" (apud Luca Piţu) de aici, din spaţiul carpato-danubiano-pontic... Că începi să cochetezi, tot mai dureros, cu convingerea că aşa, "ca la noi, la nimeni"... Poate că nu merită să-ţi iei lumea-n cap; să te spânzuri în acordurile imnului naţional; ori să te îndopi cu băutura sau cu prozacul nostru cel de toate zilele. Nu!... Ajunge să vezi documentarul regizorului ucrainean Roman Bordun, tradus în engleză cu titlul Diviners, iar în româneşte Aşa i-a lăsat Dumnezeu. Omul e născut în 1987, deci a făcut ochi (cum s-ar spune) pe explozia Uniunii Sovietice şi a trăit noua istorie încropită din mers, târâş-grăpiş, pe vechile mentalităţi / năravuri slave, amplificate şi accentuate de comunismul "biruitor". Acum, după 29 de ani de la marele crah geo-politic, care i-a tras lui Gorbaciov de sub fund tronul de Big Boss USSR, cu USSR cu tot, generaţia celor care au sperat în mai bine, se cam ia cu mâinile de cap. De la a spera şi a dispera distanţa este de doar o silabă. Peisajul rezultat pe ruinele imperiului şi ale Cernobîlului este deopotrivă hilar şi dezastruos (lozinca aia cu "Avântul Prăbuşirea"), inept şi grotesc, sinistru şi amuzant, absurd şi săltăreţ, cu acel optimism eşuat în resemnare: "Asta-i situaţia... N-ai ce-i face?". Ei, n-ai?! Tânărul Bordun şi-a luat camera de filmat la purtare şi s-a pornit să surprindă, să culeagă, să aleagă şi să ordoneze printr-un montaj feroce realitatea cotidiană şi mai feroce, găsită la tot pasul. Nu a căutat, pentru asta, zonele de nişă de pe la Cucuieţii ucraineeni din deal ori din Estul sălbatic, secesionisto-putinist şi războinic. A luat la scărmănat, cu cine-ochiul moştenit de la Dziga Vertov, cele 3 mari oraşe: Kiev, Liov, Odesa. Într-o ţară care face caz, cu multă emfază (şi cu restul instrumentarului comunist, detestat dar preluat într-o funcţională veselie din matricea sovietică) de propria-i şi găunoasa măreţie, cineastul în vârstă de 33 ani se apucă să-i facă inventarul. Fără milă, fără complexe. Doar cu o imensă luciditate, din aceea pe care Caragiale al nostru o exprima în formula "Văz enorm şi simţ monstruos". Cu sarcasm şi cu un umor pe cât de amar, pe atât de vitriolant. Vitrion ucrainean, nu englezesc! Dar care arde totul, bibicule... şi mai ales ochii minţii.


Imaginea de debut. Cadru fix: de pe un peron, se aşteaptă nu sosirea lumière-iană, ci plecarea unui tren din gară. Două capete de vagon, vopsite strident în culorile naţionale. "Atenţie, se închid uşile! Urmează timpuri noi!!", par a spune cele două însoţitoare tip zdrahon, care trântesc cu forţă uşile. De aici nu mai coboară nimeni! E la nave va, vorba (şi filmul lui Fellini). Capitalismul de veşnică tranziţie i se înşiră, lui Bordun şi celorlalţi ca el, la tot pasul. Coborâm - fizic şi generic. În metroul kievean, un mire, cu o mireasa în dotare, înghesuiţi într-un colţ de vagon. După costumaţie, par a face parte, dintr-o operetă. Văduva veselă? Nu se ştie niciodată, într-un spaţiu instabil până la anomie, în care rakeţii sunt glorioşii continuatori ai tradiţiei seculare de vitejie şi dreptate socială. În altă parte, o dezbatere pălăvrăgită la colţ de stradă, între o mamaşă anti-Rusia şi un papaşă fără îndoieli: "Ăia din Occident? Buni ca să ne pună termopane... da' să nu ne spună ei nouă cine e ăla Banderas.". Cum suna şi lozinca ceauşistă: independenţi, şi demni, şi suverani! Şi gata. Alţi îndrăgostiţi, se sărută cu foc şi fără griji. Oare?... Mâinile pipăie cu grijă nu părţile corporale ale partenerului, ci telefoanele mobile; să nu li se fure tocmai când ei... Pe o stradă aglomerată, tramvaiul hodorogit este blocat din cauza unui Suv parcat, aproape lipit de linie; cum să-l deranjezi, ori chiar să-l zgârii?! Poliţia păzeşte... să nu produci stricăciuni la sfânta limuzină. Întârziere, blocaj? Timp are toată lumea, unde te grăbeşti aşa? Cut. Un popă pravoslavnic binecuvântează, mânuind cu gesturi energic-automate (de parcă ar fi bastonul poliţaiului din secvenţa anterioară) un Suv asemănător; roţi, faruri, volan şi portbagaj, nimic nu scapă sfinţelii plătite. De aia nu-l zgârie tramvaiul, nu? Cel mult să explodeze când îi bagă baştanul cheia în contact - dar aia ar fi voia altui domn, care a plătit, şi el, poate, altă sfinţeală, doar că mai groasă. Sentimentul religios e lucru mare, nu te joci cu el, într-o ţară pravoslavnică cu spume. Tatuate direct pe fesele unei dudui care le oferă nonşalantă la nudism (marfa care nu se vede, nu se cumpără - regula de bază a reclamei), două cruci semeţe iau prim-planul; asta în timp ce, în plan îndepărtat, vezi alte două, identice, doar că pe turlele unor biserici. Crucile şi bucile - asta da dialectică... aia moştenită de la Marx, Engels, Lenin.

Un ghiveci existenţial sinistru şi ridicol bântuie arealul: animale chinuite cu o afectuoasă cruzime; beţivi la drumul mare şi prostituate la drumul mic; clădiri dărăpănate din timpul socialismului şi graffiti-zate curat murdar capitalist. Violenţă şi veselie, indolenţă şi patetism, cu precădere verbal. Un mélanj - asemeni borşului rusesc - doar că din două componente: slavism şi comunism. O lume bolnavă fără leac, atinsă de o trainică trogloditudine.

Nici regizorul nu simte nevoia să adauge nimic în plus; imaginile vorbesc de la sine. Comentariile verbale s-ar dovedi palide, pleonastice şi, de aceea, lipsesc cu desăvârşire. Nu e păcat să torni sos (sau chiar parfum de trandafiri) peste aşa o mândreţe de realitate?