Nu. Doamna Ileana Popovici a trecut prin viaţă - aşa cum povesteşte, deloc afectat, legănându-se lejer în scrânciobul de lemn din curtea casei - cu seninătate, cu încredere şi cu zâmbetul pe buze. Fată de preot şi de învăţătoare, adică intelighenţia satului tradiţional, refugiaţi din Basarabia şi stabiliţi la Buturugeni, lângă Bucureşti - acolo unde trăieşte şi azi, împreună cu soţul, sora şi nepoţii, crescând flori şi pomi, hrănind găini, pisici şi alte orătănii de-ale curţii, se bucură acum, cu seninătate şi o aleasă împăcare, de frumuseţea naturii.
Amintirile curg fluent, emanând un iz plăcut de nostalgie bine temperată. Printr-un aranjament al sorţii, a făcut şcoala de muzică, unde a fost admisă după ce a cântat, la examen... Tatăl nostru. Harnică şi modestă, cu o ambiţie constructivă şi cu o fire deschisă, ce o făcea simpatică şi atrăgătoare, şi-a obţinut competenţa urmând conservatorul de muzică. A cunoscut lumea artistică a Capitalei; a colaborat, s-a împrietenit şi chiar s-a iubit cu nume de prim rang ale muzicii uşoare şi ale filmului: Lucian Pintilie, Dan Piţa, Sergiu Nicolaescu,... şi alţii. O spune firesc, fără pic de afectare. Asta i-a fost viaţa; poate nu deosebit de strălucitoare, dar una deloc oarecare. Dimpotrivă. Secvenţele cu care postul Cinemaraton, gazda teleaniversării, a ilustrat această confesiune aniversară, ne-o arată în Reconstituirea; primul dintre cele douăsprezece filme în care a jucat şi unde - deşi neprofesionistă într-ale actoriei - se armonizează perfect cu un George Constantin sau Emil Botta, cu Ernest Maftei, cu la fel de debutanţii Mihăiţă şi Găitan. Talentul muzical i-a deschis şi calea ilustraţiei muzicale în alte producţii de cinema şi televiziune, oferindu-i ocazia să lucreze, ca redactor muzical, cu profesionişti de elită precum Dumitru Capoianu sau Paul Urmuzescu.
O viaţă de om, frumoasă şi împlinită... atât cât a vrut Cel de Sus. Traiectoria unei femei preţuite, admirate, jinduite, dar care a evitat să-şi croiască hainele cele noi de divă; deşi i-ar fi fost la îndemână să o facă! O femeie care acum, la peste 70 de ani de viaţă, continuă să semene cu eroina care "râdea ca proasta" în Reconstituirea, atârnată parcă de radioul portabil ce-i revarsă în ureche, iar nouă în amintiri, electrizantul Little Man al lui Sonny & Chair: "Little man, when you stand by my side / Then I know I don't have to hide from anyone /And I pray that we'll stay just that way /'Till the day comes along when we catch the sun".
Chiar dacă nu a jucat şi în filmul lui Ermanno Olmi, îi putem spune, cu dragoste, respect şi multă preţuire: Lunga vita alla Signora!