În 2005 au avut premiera 9 filme româneşti de lungmetraj. Un eveniment notabil a fost Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, unul dintre cele mai bune filme româneşti ale tuturor timpurilor şi unul din cele mai bune filme europene din ultimii ani. Un eveniment a fost şi promovarea internaţională a filmului - o raritate pentru cinematografia română - care a obţinut premiul secţiunii Un certain regard, la Cannes.
Alte două premiere notabile s-au produs în cinematograful românesc în 2005: un film documentar lansat şi exploatat în săli - Marele jaf comunist, de Alexandru Solomon (foarte reuşit); şi un film experimental de lungmetraj - Fix Alert, de Florin Piersic Jr. Fix Alert e, de fapt, o premieră absolută în România. Un film fără buget, filmat în digital şi-apoi transpus pe peliculă şi exploatat în cinematografe. Au mai fost şi altele până acum, de lungmetraj, cu buget zero (3 păzeşte, de Ovidiu Georgescu), dar fie că n-au fost distribuite în cinema, fie că au fost ratate din start. Spre deosebire de acelea şi cu toate minusurile de care suferă, Fix Alert chiar merită atenţia. El are o anume prospeţime, o anume ingenuitate şi o anume atenţie la detalii - toate foarte importante: imaginea, montajul, provocarea, construcţia naraţiunii. Minusurile privesc în primul rând lungimile - multe şi dăunătoare. De exemplu, pentru a da senzaţia de repetitivitate, nu e nevoie ca un gest să se repete timp de 3-4 minute. Şi în experimental trebuie să ştii când să te opreşti, iar asta deocamdată îi lipseşte lui Piersic Jr. Probabil că va învăţa să se autocenzureze (în sensul bun) pe viitor - în orice caz, Fix Alert e mai mult decât promiţător.
Din păcate, seria reuşitelor româneşti se opreşte aici. Despre cele mai multe din celelalte filme am scris la momentul lansării şi toate sunt sub orice nivel de discuţie. Iată-le, totuşi, în ordine aleatorie (nu în cea a premierei cinematografice): "15", de Sergiu Nicolaescu (scris exact aşa, cu ghilimele, nu se ştie de ce); Second hand, de Dan Piţa (numit chiar aşa, în engleză, iar nu se ştie de ce); Sistemul nervos, de Mircea Daneliuc; Faraonul, de Sinişa Dragin. Singurele despre care n-am apucat să scriu sunt cele mai recente două, lansate de curând - Femeia visurilor, de Dan Piţa; şi Despre morţi numai de bine, de Claudiu Romila.
Femeia visurilor e un penibil semi-experiment fellinian (pe tema artistului total, neînţeles de semenii lui), 100% ratat, ca şi Second Hand. Preţios până la ridicol, Femeia visurilor nu transmite absolut nimic şi, în plus, e şi un record nefericit: al doilea film semnat de Dan Piţa în 2005! Ca şi cum Piţa ar avea resursele de a scoate 2 filme pe an!!! 2 rebuturi da, însă nu mai mult decât rebuturi, căci "filmele" din acest an ale lui Piţa nici măcar nu sunt cinema! Mai mult nici nu merită spus/scris...
Pe de altă parte, Despre morţi numai de bine e genul de film al cărui afiş spune totul: abominabil! O echipă care-şi permite un astfel de gunoi pe post de afiş (nişte figuri de actori claie peste grămadă, cu o aşa-zisă grafică ce-ţi produce scârbă) se descalifică din start. Claudiu Romila e un debutant, iar scenariul iniţial îi aparţinea lui Stelian Tănase care, ulterior (dându-şi probabil seama în ce se transformase scrierea lui), a ţinut să-şi retragă numele de pe generic. N-a reuşit în totalitate, căci numele-i apare lângă clişeul "după un scenariu literar de...". Aşadar, de la scenariu (care, neaparţinându-i lui Stelian Tănase, nici nu avem afla cui îi aparţine), trecând prin actori (îngrozitor Ştefan Sileanu) şi muzică (înfiorătoare - Mircea Octavian) şi terminând cu "regia" (în realitate nici urmă de vreo viziune regizorală), Despre morţi numai de bine e tipul de film care te oripilează. Şi te-apucă - pentru a nu ştiu câta oară - indignarea că banii pe care-i plăteşti ca impozit la stat merg la asemenea catastrofe. Căci evident (ce credeaţi???), ele sunt produse cu fonduri de la buget, via CNC şi concursurile lui de o impostură notorie. Aceleaşi concursuri care-i refuzaseră lui Cristi Puiu finanţarea, dându-i un 4 (din 10 puncte) pentru Moartea Domnului Lăzărescu... Lucrurile vorbesc de la sine.
Ce păcat, ce mare păcat că filmele de valoare sunt excepţii, rarităţi, şi că sub- sau anti-valorile domină cinematograful românesc! Condiţii în care nu-i pot dori "La Mulţi Ani!", ci mai degrabă "Însănătoşire grabnică şi ieşire din agonie!". Şi-apoi om mai vedea despre ani...