Din păcate, numai hazardul (şansa, răbdarea) te pot conduce la titlurile care te-ar putea tenta. Căci nu ai de-ales: intri pe prima, a doua, a treia parte a selecţiei şi le consumi, unul după altul. O fi o formulă "echilibrată", totuşi frustrantă pentru spectatorul care s-ar simţi atras de expresivitatea sau misterul unuia sau altuia dintre titlurile catalogului. Ce-i drept, o laşi mai moale cu pretenţiile atunci când îţi aduci aminte, muşatesc-necşuleşte că totul e "gratis, mamă soacră!".
Din cele văzute până acum, se disting câteva tendinţe conceptuale - dacă nu e, totuşi, prea mult spus: natura văzută prin prisma eternei virginităţi şi a grijei manifeste pentru salvgardarea ei; singurătatea individului rătăcit într-o lume tot mai greu de înţeles; năvala atotcuprinzătoare a tehnologiei asupra individului singur, fragil, năuc;
Filmele de animaţie, preferate şi uşurate la facere graţie graficii pe calculator sunt, de cele mai multe ori, nişte benzi desenate şi puse în mişcare. O plastică voit şocantă, ritm, cel mult monoideatice... Maestro (nr. de concurs 1) ar putea fi un imn dedicat naturii săbatice, în speţă pădurea. Că vieţuitoarele se bucură, săltăreţ şi fără temeri... astea se pot bucura de unele aprecieri în rândul spectatorilor. Nostimă ideea cu corul broaştelor, care-l urmează pe maestrul Păsăroi; şi... cam atât. Principalul merit al producătorului francez ILLOGIC: a fost mizericordios. Şi cu eroii săi, şi cu timpul nostru. Mai bine aşa, decât vreun manifest gen Greta Thunberg. Tot animaţie este şi multinaţionalul Instinct (Arthur Allender, Elliot Thomasson, Victor Kirsch, Cyrielle Guillermin, Léna Belmonte, Mathieu Antoine, nr. 2). Totuşi. eroul arată a vânător rus, umblând cu puşca la ochi în pădurea siberiană... până cade într-o capcană metalică pusă de unul de-al lui. Ursul vine, dar tezismul autorilor nu-l lasă să-l sfâşie, ci îl ocroteşte. Asta până se plictiseşte şi pleacă în treaba şi în legea lui, odată cu dezgheţul. Atunci când apar alţi vânători, tot bipezi, înarmaţi şi foarte periculoşi (vorba unui film sovietic din anii '70), care-l iau în cătarea puştilor proprii. Cut final... căci instinctul vânătoresc-ucigaş este doar sugerat.
Amuzantă şi pilduitoare este animaţia Out of Range (Cécile Guillard, Yijia Cao, Lana Choukroune nr. 12 în competiţia oficială): ce te faci când te lasă GPS-ul? Ba, mai mult, te şi înnebuneşte de cap. Eroina este presată să ajungă la o întrunire de afaceri, dar... micuţul device dă greş şi o duce, cu automobil cu tot, într-o pădure. Acolo unde - tot urmându-i indicaţiile năucitor de imprecise - se rătăceşte. Panică, vis... coşmar... S-a dus dracului business-ul, dar plăpânda femeie primeşte în dar (în barter?), natura în toată splendoarea ei. Pe care o descoperă, o savurează, ajungând într-o stare de paradisiac extaz. Sigur, lipseşte corul broaştelor, dar nici vânătorii nu o mai urmăresc, aşa că... totul e bine când se termină cu bine.
Obsesia tehnologiilor suplinitoare, care tind să ne preia spaimele vechi, oferindu-ne la schimb altele noi, pare a fi principala obsesie a momentului. Desigur, mai mult decât valabilă. Tu vas faire quoi? (Lucie Benhamou, Arthur Fenwick, nr. 5 în competiţia oficială) este un fel de scenetă de familie, unde generaţiile din aceeaşi familie şi casă nu se mai înţeleg unele cu altele - fiecare cu obsesiile, cu damblalele, cu tehnologiile atoştiutoare (başca incomod dezvăluitoare) şi altele asemenea, specifice vârstei şi preocupărilor. În care confuziile dau în isterie; isteria dă în alienare... şi pe urmă, direct în fandacsia şi ipohondria coanei Efimiţa, cât o fi ea de franţuzoaică, aici.
Personajul Google devine unul principal şi definitoriu în Cuestión de autoridad (Olga Osorio, nr. 5 în competiţia internaţională), o mică bijuterie de plan-secvenţă, în numai 52 de secunde. Camera fixă, nimic altceva decât vorbăria celor doi soţi care conversează, pe parcursul unei deplasări cu maşina personală. Problema bărbatului (îi reproşează consoarta) este aceea că nu ştie să se impună... să vorbească. "Modul tău de a vorbi e problema". Derutat, el îi cere lămuriri: "Ce propui, să strig?". Apoi, o atenţionează brusc, aşa cum fac toţi şi-mai-pricepuţii aşezaţi pe locul din dreapta, cu privire la indicaţiile GPS-ului. Dar îndemnul lui energic, puţin cam aspru, chiar arţăgos, este imediat preluat şi confirmat de către... device-ul din dotare. OK - învăţat, validat... chestiunea de autoritate s-a rezolvat. Fie ea şi din întâmplare, dar tot cu sprijinul - aici nesolicitat, dar automat şi izbăvitor - al tehnologiei.
A ton service (Antoine Minjoz, nr. 7) merge şi mai departe, în direcţia respectivă. Personajul uman îşi caută, panicat, banalele chei. Că nu-l duce capul... sau că s-a obişnuit să fie asistat, pune în funcţiune imediat "Asistentul personal" servit, prompt, de aplicaţie. Doar că acesta face / dă totul timp de maximum 2 minute. Lucrurile se complică atunci când "sărit de pe fix", roboţelul de 120 secunde se implică mai mult decât îi e lungul... tranzistorului. Grăbit, panicat că-i expiră timing-ul şi va dispărea fără a putea să-şi finalizeze opera / menirea, începe să se văicărească, cu privire la soarta-i tragică; imprecaţiile lui sunt, parcă, lamentaţiile ionescianului Bérenger, Regele (care se) Moare. Şi după...? Destin tragic?! Mai mult sau mai puţin, ba chiar deloc, întrucât jucăria diabolică îl chestionează pe (încă) omul nostru: "V-a fost util asistentul dv? Doriţi să vă generez unul nou?". QED...
Acelaşi mecanism scăpat de sub control se manifestă şi în AaMAMÁ (Miguel Alcalde, nr. 7). O discuţie aproape imposibilă între mama grăbită şi fiica pierdută / conectată în on line-ul ei se frânge din incomunicabilitatea generaţiilor - că alienare sună urât, chiar dacă chiar aşa e. Ei bine (adică rău!) aceeaşi blestemat-benefică tehnologie nu se lasă, ajungând nu doar să completeze / ajute utilizatorul uman, suprapunându-i-se monstruos-coşmaresc şi preluându-i ("sanfason, Ţaţo", cum ar spune nemuritoarea Ziţă) identitate, funcţii, imagine. Brrr!!!
(va urma)
Descarcă broşura Festivalului de foarte scurt metraj Très Court, 2020 aici..