Recunosc: când m-am avântat în selecţia celor 20 de crochiuri cinematografice ale acestor doamne sau demoazele, veneam gata amprentat - mi se încrustase în memoria afectivă un film, intitulat Girl, cu subtitlul franţuzesc Le portrait d'une jeune femme sans domicile fixe. O fărâmă cu adevărat fascinantă prin simplitate, profunzime, duioşie şi luciditate. O tânără homeless-iţă doarme pe stradă, într-o periferie citadină. Ambalată în hainele lungi şi negre, chircită acolo, pe trotuar, pare un bagaj... un maldăr de cârpe. Ţignalul trenului care se aude prin apropiere o trezeşte. Ruşinată, cu mişcări stângace, arătarea începe să se ridice (nota bene: tot filmul este pe verticala ecranului!). Îşi aranjează, cât de cât, boarfele de pe ea. Încearcă, umilă, să vândă câteva floricele (Luminile oraşului şi ale lui Chaplin!...), dar este nu doar refuzată, ci şi evitată. Se prăbuşeşte la loc, pe pământul care îndură... numai el ştie cât. Un alt trecător îi aruncă, din mers, câteva monede. Culegându-le, se luminează la faţă. Îşi strânge calabalâcul şi porneşte cu pas mai încrezător. Încotro? În primul fast food? O regăsim într-o spălătorie publică. Acolo unde - graţie pomenii primite - şi-a pus hainele din desaga la purtător în maşina de spălat. La sfârşit, trage cu nesaţ pe nări mirosul plăcut al puloverului alb. Se luminează. Intră într-o toaletă publică, unde se schimbă. Corp cu diformităţi irecuperabile, echimoze negre pe piele, urme de lovituri... ale oamenilor, ale sorţii? Totul se acoperă cu puloverul alb. Nările îi freamătă. Miroase altfel. Faţa i se luminează. Abia acum are curajul să se uite în oglindă, după ce o şterge bine înainte, cu mai mult curaj. Să dea ochii cu sine însăşi. Cu ea, cea adevărată. În privirea ei de om tânăr, revin lumina, speranţa. Punct. Fix în 2 minute şi 59 secunde, s-au consumat acolo, în dreptunghiul cu baza pe latura mică, câteva chestii esenţiale: particular şi general; aparenţă şi esenţă; umilinţă şi deznădejde; nepăsare şi generozitate (una cât de mică, dar şi aşa importantă, capabilă să ridice un om)... totul pe patru coordonate: alb / negru şi orizontal / vertical. O pledoarie profundă, emoţionantă, uimitoare prin esenţializarea discursului şi sărăcia asumată a mijloacelor cinematografice. Autoarea este irlandeză, Megan K. Fox. Singurul lui "defect": nu a făcut parte din selecţia actuală, Fata ei născându-se cu câţiva ani mai devreme şi fiind plimbată în mod ultra-meritat pe la mai multe festivaluri prestigioase. Nu-l ştiam, dar am avut norocul să fie "scăpat", pentru scurt timp, pe site-ul tres court, înainte de începerea ediţiei 2020.
Din cele 20 de titluri selecţionate, nu pot spune că măcar unul s-ar apropia, cât de cât, de acest nivel. Scurte întâmplări / povestioare (tot Nenea Iancu le-ar fi spus "momente") cu inserţie punctuală în câte o situaţie mic-cotidiană, cu un "clenci" adesea previzibil, dacă nu chiar ieftin. O puştoaică ce tremură în faţa telefonului, pe mess, până când iubiţelul la care speră o şi sună să-i audă vocea (I Wait). O altă adolescentă, scăpată de sub grija părintească şi ajunsă, ca participant, la o manifestaţie de stradă zgomotoasă. De acolo, îi raportează telefonic mamei că e în siguranţă, fără să aibă habar că şi aceea e în aceeaşi mulţime (# Yo Tampoco). O jună chinuită, într-o stresantă dilemă, după ce a transmis pe WhatsApp, către trei posibili taţi, că "sunt însărcinată cu tine"... Mai lipsea - dar a apărut degrabă - un cuplu tânăr, totuşi bărbat - femeie, fiecare cu copilul lui de zestre (Generation Openmind), unde dumneaei, doamna îşi varsă feminismul punându-i băieţelului lui agrafe în păr, doar pentru că "întotdeauna este nevoie de cineva pentru a inova". O victimă a violului intimităţii, atunci când pozele sale apar pe net (Je suis nue). O chelneriţă justiţiar-perversă, care se răzbună pe mojicia sexistă a clientului la adresa ei, turnându-i în băutura comandată şi ceva... "producţie proprie" (Santa Sangria). Culmea "dezinhibării" vine, parcă în continuarea poveştii precedente, cu Period - un elogiu absolut dezinhibat (alt eufemism mai de doamne-ajută nu am găsit) adus propriei menstruaţii, care se cere cunoscută şi recunoscută de toată lumea căci, pretinde posesoarea / autoarea, aşa "mă simt mai sănătoasă şi fertilă... mă conectează cu pământul". O fi... clădirile înalte apelează la paratrăsnet pentru această conexiune. Dar, autoarea (nu vă pot oferi numele ei, căci festivalul nu a mai găsit necesar să le facă fişe separate femeilor, iar genericele sunt adesea ilizibile cu îngrămădeala de sponsori, logouri şi mulţumiri), este ferm convinsă că despre aşa ceva, chiar atât de intim, "trebuie să vorbim", dând scris pe post-generic că, pe acelaşi pământ, fix "334 milioane de femei sunt la menstruaţie, la ora asta". Enfin... poate 1-2 milioane să le fi dat menopauza jos... dacă e să numărăm cu scrupulozitate pristanda-niană. Mai concurează pe acolo şi Celine, o damă bună pe la 25-30... care şi-a încuiat partenerul (nu tocmai îmbrăcat) pe balcon şi, din spatele uşii ferecate, trage cu ochiul încântat când la ăla, când la puiul bine rumenit, care continuă să se învârtă în rotisorul electric din cameră. Subtilitate, nu glumă!... O farsă cu final realmente neaşteptat este filmuleţul spaniol Un carto - cinci prietene tinere, aflate la vârsta maternităţii, se adună să afle noutatea pentru care au fost convocate. Până la ultima replică, fiţele, zâmbetele şi chiotele te trimit la ideea că protagonista care le-a adus acolo ar fi însărcinată. Ca să afli că totul e exact invers, ea dimpreună cu soţul (egalitatea între sexe!) au hotărât să nu facă copii. Mai interesant mi s-a părut I Know Her, unde două june lesby sporovăie în pat (cadru fix, de la un capăt la altul al filmului) trecându-şi în revistă diversele aventuri erotice anterioare. Poanta e că una dintre ele descoperă astfel că a fost precedată, în braţele iubitei, de către propria mamă.
Juriul a găsit de cuviinţă să premieze, din această selecţie, filmul Strenght, cu o jună babană şi de culoare, care se strofoacă luptându-se (profesionist) cu halterele. Feminism, emancipare, pledoaria anti-rasism... totul până la blasfemia de a confunda obiectul chinului (totuşi asumat) cu crucea Mântuitorului!? Doamne, apără! Căci s-ar putea, la ediţia viitoare, să vină o super-originală care să se considere o Christ-ina; tot afro, tot emancipată, călcând peste orice limită... cred eu, de bun simţ.
Dacă mi s-ar fi cerut votul la această secţiune, m-aş fi gândit, poate, la Lovers (monologul Julietei pentru Romeo - un imn al îndrăgostiţilor din toate timpurile, recitat cursiv de multe şi diverse cupluri, toate regăsindu-se şi topindu-se în frumuseţea iubirii shakespeariene), dar mai cu inima deschisă la Mirror - acolo unde bunica o învaţă pe nepoata adolescentă să se admire şi cunoască privindu-se în oglindă... Asta până când iluzia reflectării i se sparge în cap, cum se spune, atunci când se priveşte cu atenţie şi îşi descoperă propria bătrâneţe: riduri, cearcăne, privire stinsă...
Descarcă broşura Festivalului de foarte scurt metraj Très Court, 2020 aici..