Spre lauda organizatorilor, prezenta selecţie are o coerenţă tematică puternică, ce face ca tranziţia de la un film la altul să se facă organic. Intenţia curatorială îşi face simţită prezenţa, calupul apărînd ca un dialog internaţional asupra celor trei teme propuse: violenţa, dragostea, despărţirea.
Abuzurile poliţieneşti, de exemplu, sunt tratate cînd cu umor, cînd cu cheie tragică. Amorul, la rîndul său, este privit din unghiuri şi din locuri cît se poate de diferite, aşa cum îi stă bine unei teme atît de generale. Apoi, divorţul, moartea dragostei, este, la fel ca şi moartea propriu-zisă, tot o trecere.
24. Housecall (r. Josh Penn Soskin. Statele Unite)
Dacă umorul ar putea fi utilizat drept politică publică, probabil că acest film ar calma - fără să rezolve - multe dintre înflăcărările actuale.
Un poliţist, puţin altfel decît ne imaginăm, îşi serveşte comunitatea eficient. Doar că, în focul acţiunii, cîteva aspecte... neobişnuite şi amuzante ies la suprafaţă. Nu doar că încearcă să se încurajeze singur într-un exerciţiu de self-help în oglinda retrovizoare a maşinii - în opoziţie cu imaginea dură afişată - dar toţi cei implicaţi sunt martorii dovezilor unor picanterii ale vieţii sale sexuale.
Astfel că producţia cîştigă pe două planuri. Primul este pariul umoristic. În cursul intervenţiei în forţă, uniforma îi este sfîşiată ca a unui stripper profesionist şi descoperă un corp atletic, potrivit şi pentru apărarea legii, dar şi pentru scene fierbinţi. Apoi, într-o efuziune comunitară nestăvilită, războinicul aproape gol se lasă pătruns de o dragoste infinită alături de persoana pe care a apărat-o. Astfel că ne întrebăm, uimitor de multe ori pentru cele doar patru minute ale scurtmetrajului, dacă nu cumva protagonistul este un reprezentant al legii sau, de fapt, un Chipendale deghizat pentru un cos play sofisticat.
Dincolo de ironiile acestei ambivalenţe, miza este umanizarea poliţiei. Într-un monolog în faţa oglinzii retrovizoare a maşinii, poliţistul încearcă să se încurajeze singur, reamintindu-şi că este un sprijin pentru comunitate. El îşi proiectează un ideal de serviciu public mai puţin tradiţional, e drept, dar poate necesar. Nu este un asupritor - aşa cum vom vedea în producţiile următoare - ci un partener social.
Oricît ar fi de provocatoarea abordarea şi oricum suntem dispuşi să reacţionăm (prin rîs la ironia propusă, prin reflecţie mai adîncă la implicaţiile latente), Housecall invită la dezbatere.
25. Eu sunt cea care cîştigă / C'est moi qui gagne (r. Pierre Audouin, Franţa)
La antipodul complexităţilor lejere şi amuzante din scurtmetrajul anterior, producţia franceză abordează frontal chestiunea durităţii poliţieneşti.
O tînără, acuzată de crimă şi cu o mulţime de probe incriminante, e dusă, încătuşată, către secţie. În maşina de poliţie, însă, mizînd şi pe pedeapsa uşoară care crede că o aşteaptă, o ameninţă cu înjunghierea pe poliţista care o arestase. Aceasta, colerică din fire, reacţionează puternic la provocarea acuzatei. În toiul altercaţiei care urmează, o scoate, abuziv, din maşină şi îi aminteşte că puterea (nu ştim dacă puterea obiectivă a justiţiei sau cea abuzivă a poliţiei şi a sistemului) este de partea ei. Adică, tot "ea va fi cea care cîştigă". Profitînd de un moment de neatenţie a oamenilor legii, tînăra arestată o ia la sănătoasa pe străzi, aşa cum se află, cu mîinile încătuşate la spate. Urmează o cursă încrîncenată, care se termină cu un grav accident de circulaţie.
Fără a se pierde în complicaţii, filmul se prezintă ca o poveste liniară, clară, ce construieşte o situaţie verosimilă şi de actualitate. Personajele implicate sunt eficient şi concis portretizate, ele reacţionînd în funcţie atît de temperamentul personal, cît şi de rolurile sociale pe care le joacă, ceea ce, pentru un foarte scurt metraj, este o reuşită.
26. Ô Rage! (r. Florent Sabatier, Franţa)
Probabil cel mai actual film al festivalului. Trei tineri de culoare pornesc, în pas hotărît, spre o destinaţie necunoscută. Au, însă, cu siguranţă o mină militantă. Liderul lor recită, cu patos, o diatribă cu accente shakespeariene, despre segregarea rasială.
Din senin, o patrulă de poliţie îi opreşte pentru percheziţie. În timpul abuzului poliţienesc, versurile mînioase continuă, devenind pe moment ce trece mai puternice, retorica fiindu-le demonstrată de brutalitatea care le confirmă. Versurile finale rămîn pe generic şi în memoria spectatorului: "Fie ca suferinţa de astăzi să devină puterea de mîine / Que la peine de l'instant soit le pouvoir de demain".
Retorica este puternică, în negru şi alb (în această ordine, pentru că perspectiva primară este a tinerilor minoritari). Teatralitatea asumată, căutată, indică o conştiinţă dramatică pe care creatorii scurtmetrajului o imprimă conştiinţei de rasă. Mesajul social al filmului nu este exprimat printr-un realism simplu (în care am fi văzut doar un abuz al poliţiei care distrugea viaţa unui om, de exemplu), ci dă glas victimei. Mai mult, o înzestrează cu un har poetic sinonim cu o trezire militantă conştiinţei.
27. Lovers (r. Alexandre Brisa, Franţa)
Rămînînd în tonalitate shakespeariană, ni se prezintă scena balconului din Romeo şi Julieta recitată de îndrăgostiţi la malul mării. Universalitatea creaţiei shakespeariene este exprimată prin recitarea ei, succesiv, în multe din limbile importante ale pămîntului. La început în arabă, apoi în engleză, spaniolă, italiană, franceză, mandarină. Iubiţii alternează şi ei, toate rasele şi vîrstele şi sexele intrînd în caruselul tragediei.
Dincolo de calitatea interpretării şi de eficienţa simplă a ideii, merită remarcat modul în care instrumente specifice ale cinematografului sunt exploatate în dramatizare. În primul rînd, întreg scurtmetrajul este filmat într-un plan secvenţă. Camera, la rîndul ei, este mobilă, apropiindu-se şi depărtîndu-se permanent de actori, rotindu-se ca într-un vals. Mobilitatea camerei permite, printre altele, şi introducerea altor şi altor actori în cadru, înlocuirea rapidă şi neaşteptată a acestora definind o dimensiune vie, proteică, a clasicismului textului. Romantismul plajei şi neliniştea mării ajută arta cinematografică să îşi augmenteze mesajul, fără să fie conştientizate.
Nu în ultimul rînd, scena nu este filmată la vreun balcon, conform indicaţiilor originale, ci la malul mării. Şi, mai ales, nu în timpul unei seri liniştite de vară, ci chiar imediat înaintea unei furtuni.
Toate acestea creează, aşadar, o tensiune proprie cinematografului, ce reuşeşte să însufleţească şi să potenţeze versurile dramatice.
28. Noi siamo la notte (r. Adriano Ricci, Italia)
Menţinînd aceeaşi temă romantică, regizorul italian imaginează intersecţia a trei cupluri necunoscute în noapte. Reale sau imaginate, idilele lor li se suprapun în peisajul urban estival, îngăduitor şi încurajator deopotrivă.
O tînără iese dintr-un club şi se loveşte, neatentă, de un trecător chipeş. În realitate sau doar în imaginaţia ei - filmul se străduieşte să amestece planurile - dragostea se înfiripează.
De cealaltă parte a străzii, o altă relaţie se sfîrşeşte. Două fete se ceartă. Iremediabil, chiar dacă chimia dintre ele pare încă puternică. Sau poate tocmai din cauza asta.
Altundeva, într-o cameră întunecată, un cuplu straight face dragoste în noaptea fierbinte. Avem, deci, toate cele trei stadii: începutul, împlinirea şi destrămarea unei relaţii.
Dincolo de salturile între diverse poveşti, filmul exploatează trucul strict cinematografic al derulării înapoi pentru a crea strania senzaţie a irealităţii, a transienţei iubirilor prezentate. Ajunge, în final, să exprime nevoia de ficţiune în poveştile de iubire consumate mai degrabă în minte decît în realitate.
29. After the Beep (r. Florian Bison, Statele Unite)
Un bărbat plînge, într-un lung mesaj telefonic adresat fostei soţii şi mamă a copilului său. El e invizibil, dar îi vedem, în schimb, pe destinatarii mesajului său.
Fosta soţie conduce, cathartic, o motocicletă sport - modalitatea sa de a depăşi trauma relaţiei, sursă de energie şi determinare. În peisaj apare şi copilul, într-o relaţie foarte apropiată cu mama sa. Atît de apropiată încît nici nu pare să resimtă lipsa tatălui.
Efectul filmului provine din contrastul dintre coloana sonoră dominată de tonul auto-victimizant al bărbatului, de apelul său la o cultură patriarhală care nu îşi mai are corespondentul în realitate ("un copil are nevoie de tatăl său şi tu ai nevoie de un bărbat") şi coloana video care arată tocmai contrariul: viaţa plină a soţiei, conotaţiile de libertate şi de putere legate de motocicletă în cultura urbană.
Autonomia personajului feminin, puterea sa de a reinventa, de a decide dacă va da curs rugăminţii, este subliniată de faptul că cele două canale nu se suprapun. Nu avem aşadar un film sonor în care sunetul este sincronizat cu imaginile, ci o coloană sonoră paralelă peste un film mut. Iar toate astea în contextul favorizării puternice a imaginii.
Doar la final, cele două coincid. Dacă plimbările eliberatoare şi apelul telefonic se desfăşuraseră într-un trecut neprecizat, acum, prin sincronizare, ne aflăm într-un prezent al povestirii. Iar aici, aşteptăm verdictul femeii la pledoaria bărbatului.
Din fericire, suspense-ul va fi menţinut pînă la capăt: nu ştim care va fi acesta, ştim doar că va urma "după semnalul sonor".
30. Nevermind (r. Clio Léonard, Damien Leclerc, Canada)
Cît de dureroase pot fi amintirile despre părintele absent după un divorţ? Oare durerea trebuie eliminată cu orice preţ? Chiar şi atunci cînd echivalează cu ştergerea memoriei momentelor plăcute? Din altă perspectivă, cîtă putere trebuie lăsată unei mame de a-şi controla fiul în relaţia cu tatăl? Cîtă dreptate este în această manipulare?
Pentru a explora asemenea chestiuni spinoase, filmul imaginează un fel de instrument de ştergere selectivă a memoriei asemănător celui din The Eternal Sunshine of the Spotless Mind, cu ajutorul căreia o mamă divorţată decide, după chinuitoare ezitări, să şteargă din memoria fiului său momentele de bucurie trăite de acesta cu tatăl său. Nedreptatea şi samavolnicia actului nu sunt însă iertate de scrupulele avute, rămînînd întrebări spinoase despre regimul juridic al divorţului şi despre gestionarea amintirilor comune ale unui cuplu.
31. La Carrera (r. Sara Polo Domínguez, Spania)
Filmul spaniol prezintă aceeaşi temă a tatălui alungat de o mamă posesivă din viaţa copiilor. Un pasager se urcă într-un taxi şi cere să fie dus la o adresă ciudată: exact aceeaşi stradă. Începe să se schimbe într-un costum multicolor, pentru a justifica cerinţa sa, ce provoacă iniţial revolta taximetristului. Se explică însă: se duce incognito la ziua de naştere a propriei fiice, la care, prin maşinaţiunile fostei soţii, nu a fost invitat.
Între şofer şi clientul său se creează instant solidaritate. Ca între bărbaţi divorţaţi! Intrînd în joc, taximetristul chiar îl atenţionează că machiajul de clown nu are zîmbetul îndeajuns de larg. Replica vine memorabil: "Cînd îmi voi vedea fetele, zîmbetul va fi pînă la urechi. Chiar şi fără machiaj!".
32. EMI / Experienţa morţii iminente (r. Arnaud Prochasson, Franţa)
Un soţ este bîntuit de apelul soţiei sale însărcinate care îl cheamă, imperativ, acasă. Vibraţiile telefonului răsună obsedant peste scena suprarealistă a unui jaf armat de pe o străduţă pustie, în care personajele par să fie, alternativ şi de neînţeles, şi atacatori şi salvatori. În final, misterele ni se revelează dureros: Tom, protagonistul, tocmai fusese accidentat grav. Imaginile încurcate erau, de fapt, ultimele sale gînduri.
Complexitatea abordării experienţei liminale, în care trecerea dincolo nu e conştientizată, iar realităţile şi chemările lumii acesteia se impun în continuare conştiinţei, este impresionantă. Alegerea stilistică asupra-realismului este cît se poate de nimerită în context. Necesară, am putea spune.
33. A învăţa să pierzi / Saber Perder (r. Sergio Milán, Spania)
Rămînînd la aceeaşi temă a Marii Treceri, vedem o fiică ce rememorează momentele frumoase petrecute împreună cu iubitul său tată, inconştient pe patul de spital. De la jocul de abac atunci cînd era fetiţă, la sfaturile şi încurajările de cînd era adolescentă, sau pînă la glumele şi momentele de tandreţe atunci cînd era deja adultă, o viaţă întreagă este rememorată cu duioşie în cîteva minute.
Respiraţia greoaie a bătrînului este replicată de fiica ce îşi opreşte suflul, într-o într-o sincronizare plină de dragoste, deşi lipsită de perspective.
Mesajul este filmului este transmis simplu şi încurajator: momentele frumoase ale vieţii sunt nemuritoare.
34. Charlotte's Daydream (r. Marlies van der Wel, Ţările de Jos)
Aşa cum îi spune şi titlul, animaţia urmăreşte visul lejer al unei fetiţe în care explorarea cosmonautului ce vrea să devină se îmbină cu amintirea secvenţelor dintr-o călătorie în deşert sau cu un peisaj urban în care persoane dragi se minunează de zborul său.
Filmului îi lipseşte coerenţa, dar un prilej pentru o plutire imaginativă şi plină de culoare, care încheie optimist calupul.
Descarcă broşura Festivalului de foarte scurt metraj Très Court, 2020 aici..