Disponibilităţi, oportunităţi, genialităţi...? - Festivalul Internaţional de Foarte Scurt Metraj Très Court, 2020

Orice s-ar putea spune despre acest năstruşnic festival de filme foarte scurte, doar că nu ar simţi şi valorifica prezentul nu. Actualitate. Găsim, în sutele de titluri aliniate la start (cu speranţele, calităţile... da, şi cu limitele lor) o sete feroce în a cuprinde, pătrunde, înţelege şi trata prin imagine şi sunet cât mai mult din maldărul de motive, tendinţe, obsesii care gâlgâie, gâfâie, fierb şi trepidează în jurul nostru, sufocând acest mic sătuc planetar de unde par a fi dispărut - sau sunt pe cale să o facă- liniştea şi previzibilitatea, ordinea şi coerenţa, bunul simţ şi corectitudinea... Într-un cuvânt - şi el întors pe toate feţele, dar rămas pe dos; tot mai contestat, negat, chiar hulit - NORMALITATEA. O lume nebună, nebună, nebună... (ca în filmul de acum fix 57 ani al lui Stanley Kramer It's a Mad, Mad, Mad, Mad World) dar şi mai rău: contorsionată, avariată, gata de explozie sau implozie, aflată într-o toxică şi dementă diversitate, absorbind de-a valma în vârtejurile ei apocaliptice fiinţe şi tendinţe, structuri şi culturi, mentalităţi, obtuzităţi, genialităţi. La Shakespeare, lumea-ntreagă era doar o amărâtă de scenă elisabethană. Acum, cu reperele hollywoodiene über alles, trăim pe un platou de filmare improvizat; un poligon de încercare multilateral dezvoltat, din ce în ce mai fără reguli, dar doldora de inedit, de scandalos sau absurd. Totuşi... Ici şi colo, rar de tot, câte un moment "de pe altă lume", în care tandreţea ori generozitatea, simplitatea sau gingăşia se ruşinează parcă, stinghere, să supravieţuiască, la umbra violenţei, a contestării şi scandalului ubicuu, a derizoriului pandemic. Iar mini-cine-astrul e acolo - caută, vede, încearcă să priceapă, umblă după sponsori, apoi după spectatori. Norocul lui sunt platformele on line şi acest très court... căci altfel, nu ar şti nici dracul de munca lui. Şi chiar ar fi păcat.

Pe măsură ce festivalul afişează filmele din selecţia internaţională, dai peste toate aceste motive, culese şi alese de organizatori într-o ordine cu dichis. Nu ştiu când au definitivat-o sau modificat-o pe parcurs, cât a fost fler sau doar coincidenţă, dar tema cop-ului / flic-ului (mai universal spus: a poliţaiului) este la (dez)ordinea zilei. Mai întâi, tratată parodic, aşa cum face americanul Josh Penn Soskin în al său Housecall (filmul 27 în selecţia internaţională): un macho fals, amestec ridicol de Rambo peste Elton John, narcisiac şi musai fudul, care îşi arată muşchii nu doar la figurat ci mai ales la propriu, lepădându-se orgiastic de uniformă. Pentru a atrage... de fapt a agăţa clienţi pe care îi fals arestează, punându-le blestematele de cătuşe. Doar că acestea sunt false... din plastic. Accentul cade pe întoarcerea victimei cu faţa în jos şi cu pardon popoul în sus... na, cum o dai, tot în blestemata de incorectitudine politică nimereşti. Ce mare lucru? Şi el, ca băieţii, na; dacă ăsta e "naturelul" lui...

Ô Rage! făcut de francezul Florent Sabatier (nr. 26 în selecţie) vine şi începe să ia lucrurile pe partea celalată. Adică în serios. Pe o stradă (fireşte că mărginaşă) dintr-un orăşel francez, trei tineri de culoare şi cam fără altă treabă se plimbă. Unul dintre ei, le recită - cu patetism, dar şi cu o certă căldură umană - ceea ce pare a fi un poem dedicat fraternizării între oameni, o chemare la consens spiritual, la înţelegere şi cooperare între toţi cei ce împărţim Pământul, la bunătate, generozitate şi solidaritate. Poate cam romantic (americanii ar spune "cam prea de stânga"), patetic dar cu miez... în orice caz, paşnic, ceva în genul "flower power". Din faţă, apar poliţiştii; pas lent, dar apăsat; priviri bănuitoare, tăioase... o razie banală. Nu ascultă, nu-i interesează, nu pricep, deşi sunt şi ei tineri, aceeaşi generaţie. Doar culoarea pielii diferă. Ei ştiu doar că oricine poate fi suspect (în context, dihotomia alb-negru oferă combustibilul agresiunii, chipurile legală). Brusc şi fără vreun motiv, arestarea violentă, nedrept de brutală, căci victima nu a făcut nimic ilegal. Ei, şi...? Este pusă rapid la pământ doar pentru că aşa e protocolul... misia. Flic-ul nu mai e un Pristanda de-al nostru, din popor, cu "alta e în sufletul meu". Care suflet? El e doar un Chauvin de pe celălalt mal al Atlanticului. Chiar dacă Floyd-ul francez nu a păcătuit cu nimic, este tratat la fel: cătuşe şi genunchiul înfipt zdravăn pe gât, să afle şi să priceapă cine e jupânul. Sabatier duce sarcasmul până la ultima expresie. Căci, aflat sub bocancul agresorului legal, bietul predicator continuă să-şi clameze umanismul, optimismul... bla-bla: "Hai să luptăm împreună pentru fiinţele umane, pentru ca durerea de azi să fie puterea de mâine!". Şi dă-i... Şi luptă... Doar că, măcar, ăsta scapă, bietul, cu viaţă.

Nu la fel se întâmplă în cele 3 minute ale lui Pierre Audouin (filmul nr. 25 în suită) cu o adolescentă care... "dintr-un nu ştiu ce ori ceva..." tocmai şi-a înjunghiat prietena. Este deja arestată, cu cătuşe adevărate prinse pe mâinile răsucite la spate - din nou, protocolul. În maşina poliţiei, deşi capturată, tot nu tace şi se ia în colţi, sfidând-o puşteşte pe poliţistă, o jună nu cu mulţi ani mai mult ca ea. Rea de gură... ce mai are de pierdut? Îşi ştie drepturile. Cealaltă are probele... C'est moi qui gagne, îi răspunde ea, ţâfnos. Adică, zi ce pofteşti, că tot nu ai scăpare. Doar că orgoliul ei de "oamă a legii" cere să-i închidă gura. O dă jos din maşină, ca să o mai înghiontească şi îmbrâncească puţin, să o mai chinuie. Furioasă, poate chiar isterică, şi sigur inconştientă, prizoniera se smuceşte, scapă şi o ia la fugă pe stradă. Aşa, cu mâinile răsucite şi legate, cu adversara după ea; nici o şansă. Dar, când nu ai şansă, se poate şi mai rău: apare ne-şansa: o maşină care circulă regulamentar, dintr-o stradă laterală, o face praf, într-o fracţiune de secundă. Mda, cineva a câştigat. Şi, al dracului de firesc, altcineva a pierdut...

Ravagiile pe care divorţul părinţilor le lasă asupra copiilor (o altă realitate traumatizantă şi la ordinea zilei) este tratat sub două aspecte, la fel de dureroase. În Nevermind (Clio Léonard, Damien Leclerc, Canada, nr. 30) un puşti de 4-5 ani care îşi adoră tatăl este obligat să îndure nenorocirea. Trei singurătăţi: plânsul dureros, sufocat, sfâşietor, al copilului care caută să-şi ascundă în pernă chipul minunat; disperarea mamei, pentru care nu mai există cale de întors, dar care poartă şi responsabilitatea rupturii fără întoarcere; jovialitatea paternă caldă, iubirea totală, obligată de împrejurări să se conformeze şi să cedeze în faţa deciziei fără întoarcere a jumătăţii care vrea, cu orice preţ, să-şi vadă de drumul ei şi numai al ei. Urmate apoi (da, în cele nici 4 minute regulamentare) de asumarea lucidă a eşecului... de promisiunile că el, rezultatul fostei lor căsnicii, va continua să fie iubit, la fel, de ambii părinţi. Prostii, neadevăruri pasămite realiste şi necesare. Oare...? Resemnare peste tot. Nu te poţi opune fatalităţii. Te adaptezi... fie că înţelegi, fie că nu. Ce altceva îţi rămâne de făcut? Doar de îndurat. Un dezastru trilateral. Sechele. Amintiri... vinovăţii.

The Winner Takes it All, ne spune melodia grupului ABBA - una dintre cele mai înduioşătoare poezii despre ruptura dintre un bărbat şi o femeie care au fost căsătoriţi (da, ştiu, sunt puţin incorect politic...). Şi care au pus sentimentele la un loc, iar acum şi le iau înapoi. La Carrera (al spaniolului Sara Polo Domínguez, nr.31) se desfăşoară, pe parcursul celor 4 minute, într-un taxi. Clientul, la început ciudat în purtări şi cerinţe, îi povesteşte celui de la volan că e obligat să se costumeze / mascheze în clown... şi chiar o face acolo, în maşină. Fiica lui cea mică, pe care nu a mai văzut-o deloc în ultimul an, şi-a dorit pentru ziua ei, un astfel de personaj şi... "Se va bucura că vă revede?". Nu, nici nu va şti. Nu are voie să ştie. Doar el, care sub acest năstruşnic-disperat travesti, poate trece peste interdicţia dură, probabil nedreaptă, a mamei. Pentru ca stratagema să reuşească, e musai ca el, tatăl, să fie absolut de nerecunoscut. Deghizat în costumul de circ, omul îşi repetă lecţia de diletant obligat să performeze asemeni unui profesionist. E gata... e încântat de ce şi cum i-a ieşit păcăleala. Sau scăparea...? Şi el cam în aceeaşi situaţie familială, şoferul îi face o mică corectură, pentru ca totul să fie şi mai bine... perfect. Două secunde şi... Gata, a ieşit! Bărbatul (care, prin jocul lui, mi-a amintit de Roberto Benigni în La vita e bella) pleacă fericit, realmente ţopăind într-un picior, spre cumplita scenă pentru care s-a pregătit. Traversează strada... acum, toată lumea e a lui. Ba nu e... o altă maşină, venită din spate, îl spulberă. Cu fericire cu tot. Of, Doamne!...