iunie 2020
Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2020
Fraţi şi surori este o producţie a teatrului Mali din Petersburg în regia lui Lev Dodin, inspirată de romanele de factură autobiografică ale scriitorului rus Feodor Abramov, grupate într-o tetralogie cu acelaşi nume. Lev Dodin este recunoscut ca un mare explorator al dramaturgiei cehoviene, dar în fapt, producţiile lui vin cu un registru foarte diversificat de teatru clasic, modern şi operă. El creează în primul rând un teatru de atmosferă şi este un adânc şi fin observator al marelui suflet rus. Feodor Abramov scrie o literatură rurală care a fost apreciată pentru forţa sa evocatoare, constituind o cronică veridică a vieţii satelor din nordul Rusiei sovietice, după cel de-al doilea război mondial.

Lev Dodin pune în valoare aspectele tematice şi stilistice ale tetralogiei, urmărind personajele şi momentele ei semnificative sub forma a patru părţi, prezentate în două seri consecutive.

Microcosmosul comunităţii rurale din Pekashino defineşte un model arhetipal al vieţii de colhoz concretizat în scenele de grup: semănatul, adunările de clacă ale femeilor, sărbătoarea de încheiere a semănatului, şedinţele cu oficialităţile locale, reuniunile de muzică şi dans. Individualizările se desprind natural din tablourile de grup: Varvara, plină de umor, o văduvă tânără cu o mare disponibilitate către iubire, cea mai harnică muncitoare din colhoz, prietena ei, Anfisa Petrovna, preşedinta colhozului, Mikhail Priaslin, tânărul colectivist, prietenul său din copilărie Yegor, tractoristul oportunist, Yura - prostul satului,... De multe ori portretul - atunci când nu se reliefează prin text - este realizat de mişcarea scenică plină de fizicalitate şi expresivitate. Yegor, un caracter simplu, grobian, compune un veritabil portret psihologic din câteva grimase, gesturi sau din dansul de satir în jurul senzualei Varvara. Precum Varvara, Yegor musteşte de viaţă şi dorinţă, şi este în felul lui un progresist care încearcă să-şi depăşească condiţia. Yegor cântă la acordeon şi intonează cântecul său "de oţel". Pleacă din sat, devine tractorist, şi revine important, pe motocicletă, în geaca lui de piele. Noua lui condiţie şi-o exprimă - nu fără ironie - pe note: n-o duce tocmai rău în ciuda mizeriei, pentru că se bucură de favorurile unei "grase şi urâte".

Lev Dodin este un arhitect al reprezentării mulţimilor, sinergia mişcării conferă montării deopotrivă o dimensiune cinematografică, coregrafică şi alteori plastică cu elemente realist - naturaliste: de la culorile şi modul de legare a maramelor şi broboadelor femeilor, la grimase şi gesturi stereotipe. La petreceri, femeile îşi petrec broboadele strident colorate pe după umeri în gesturi ample şi repetate, ca nişte găini când îşi scutură aripile.

Primele tablouri de grup urmăresc o societate matriarhală patronată de preşedinta colhozului Anfisa Petrovna. Încă de la început, eroina se conturează ca o femeie puternică, care a condus cu înţelepciune şi aplecare comunitatea epurată de bărbaţi în vremurile dificile ale războiului. La o şuetă cu femeile satului, Anfisa şi Varvara sunt individualizate ca prezenţe charismatice. Marea dilemă de pe buzele tuturor este de ce după terminarea războiului, vremurile au devenit şi mai crunte. Promisiunile partidului şi ale Anfisei nu s-au adeverit. Pentru a face haz de necaz, Anfisa spune o anecdotă despre o femeie care s-a prezentat la poarta raiului să-l întrebe pe Dumnezeu de ce până şi animalele au posibilitatea să-şi hrănească puii şi femeia sovietică e deprivată de acest drept. Rodul muncii ei se duce tot la stat. Dumnezeu îi răspunde că oamenii sunt păcătoşi, căci animalele copulează o singură dată pe an ca să facă pui şi le îndeamnă şi pe femei să procedeze la fel, ca să primească aceleaşi drepturi. Unanim, femeile resping oferta dumnezeiască atunci când Varvara supune propunerea la vot. Urmează hohote de râs şi cântece de iubire, cu imnuri închinate bărbatului plecat la oaste.

În continuare se remarcă o frumoasă imagine plastică de grup cu elemente coregrafice ce sugerează semănatul - un dans ritualic al mâinilor ce mimează activitatea la câmp însoţit de corul de femei ce intonează cu reverberaţii gruzine.

Festinul "de carne" cu ocazia încheierii semănatului, organizat cu abilitate de Anfisa ce înscenează un accident al animalului sacrificat - singurul mod de a consuma o vită aparţinătoare poporului - este poate cel mai reuşit tablou al primei părţi. Ea începe ritualic cu consumarea cărnii ce este adusă de femei cu deferenţă, ca o ofrandă. Comesenii se năpustesc asupra cazanelor aburinde şi molfăie animalic, grimasând famelic sau contemplând câte un os care li se pune în faţă. Ridicându-şi capetele din farfurie şi privindu-se unii pe alţii, tensiunea eşuează într-un râs cathartic colectiv.

Petrecerea se desfăşoară în valuri colective de râs şi plâns. Procedeul scenic este şarja, comicul de situaţie şi limbaj, muzica şi dansul. Când plânsul urmează râsului, festinul devine praznic. Ca în orice adunare obştească, se preamăresc fii ei cei mai vrednici. Anfisa îl evidenţiează pe cel mai tânăr bărbat al comunei, MIkhail Priaslin care a ajutat la nevoie pe toate femeile din sat, ale căror soţi au murit în război. În semn de apreciere, femeile îşi golesc cupa de băutură - împărţită parcimonios - în cana lui Mikhail, un gest de supremă dărnicie. Mikhail are dificultăţi s-o dea pe gât pe toată, îi mai scapă şi pe delături, dar licoarea e salvată cu ingeniozitate de o femeie care-l asistă cu cupa pregătită sub bărbia lui. Nimic nu se pierde, nici un dram de fericire sau de suferinţă, totul este trăit cu maximum de intensitate, la superlativ, viaţa este o vrie în care trebuie să te prinzi. Întreaga familie Priaslin e înveşmântată de la mic la mare în haine cu buline albastre - cusute de Lizka, sora lui Mikhail, din cuponul nesfârşit adus în dar de acesta. Soseşte Lukashin, soldatul medaliat, împleticit, clătinându-se pe picioare. Este singurul supravieţuitor dintr-un regiment de 60, sărbătorit cu muzică şi dans, ce curge printre lamentările şi bocetele femeilor rămase văduve de război. Varvara, ameţită de băutură, îl provoacă la dans, îmbrăţişându-l cu voluptate. Este condamnată de femeile geloase din comunitate care o consideră o femeie frivolă. Printre valurile de lacrimi ale femeilor abandonate, Varvara cântă şi dansează provocator, fiecare gest al ei reclamă dreptul la viaţă, la fericire, care i-a fost răpită când era încă prea tânără.

Prima parte (actul unu şi doi) aduce în prim plan tema războiului şi repercusiunile lui devastatoare asupra vieţii rurale, desprinse din povestirile personajelor sau din cântecele la fel de evocatoare. Muzica este o componentă structurală a acestei montări, în aceeaşi măsură în care ea este integrată spiritului creator al poporului sus, după cum glosează întocmai Varvara: "Cântecele nu mint niciodată!" Omul rus, chiar şi când devine omul sovietic cântă cu aceeaşi însufleţire la necaz şi la fericire. Asistăm la un spectacol intens, plin de culoare, al vieţii care-şi urmează cursul indiferent de vicisitudinile războiului şi mizeria comunismului. "Tavarişii" nu pot sta nici ei prea departe, participă şi ei - când cu sufletul, când cu fapta vigilentă şi atentă la indicaţiile partidului. Pentru că sunt şi ei blagosloviţi sau cel puţin contaminaţi de marele suflet rus.

O scenografie simplă cuprinde câteva elemente simbolice ce servesc drept recuzită în derularea procesului narativ. Cum tăierea pădurii constituie ocupaţia de bază a locuitorilor comunei, materia primă scenografică este buşteanul. El serveşte ca poartă-barieră ca să delimiteze universul rural, colhozul de lumea exterioară, unde nu ai acces fără paşaport intern de la preşedinta colhozului. Un zid înalt compus tot din drugi de lemn alăturaţi are o funcţionalitate multiplă; se roteşte în plan vertical sau orizontal folosind fie ca platformă, fie ca acoperiş. El marchează trecerea de la o scenă la alta, când platforma se ridică cu personaje cu tot în cer, scena următoare derulându-se dedesubtul ei, servindu-i ca acoperiş. Locuinţa Varvarei este o şură de paie prin care se intră printr-un chepeng, de jos în sus, un fel de pod sau o locuinţă în cer, sugerând starea de elevaţie a iubirii ce te ridică deasupra micimilor acestei lumi. Dragostea Varvarei cu Mikhail nu e pe placul nimănui. Când primeşte paşaportul şi ordinul de la Anfisa să plece din sat, acoperişul de buşteni coboară simbolic peste locuinţa ei, transformându-se într-o platformă. Platforma se ridică în plan vertical şi tovarăşii căţăraţi pe zidul de buşteni discuta despre lupta de clasă - tablou moromescian.

Prima parte se încheie cu o scenă plină de poezie. Visul lui Mikhail îi adună pe toţi morţii şi vii lui dragi la un loc. Ei stau în jurul unei mese, unde se împarte în extaz pâine adevărată pentru toată lumea. Varvara soseşte alături de tatăl eroului, pe care-l recunoaştem din poza de pe perete. Că sunt vii, că sunt morţi totuna, ei au dispărut pe vecie dincolo de bariera din buşteni ce separă satul de restul lumii.

Anfisa rămâne o figură centrală de-a lungul celor patru segmente ale reprezentaţiei, demonstrând empatie şi sprijin pentru consătenii ei. O singură greşeală pare să-i zdruncine reputaţia de înger păzitor al comunităţii, aceea de-a fi intervenit nefast, abuzând de poziţia ei, în relaţia dintre Mikhail şi Varvara (influenţată de familia Priaslin şi oprobiul consătenilor). Abia peste ani, când va cere ajutorul Varvarei pentru reabilitarea lui Ivan (preşedintele colhozului şi actualul soţ), realizează cu oroare dimensiunea gestului. Cromatica vestimentaţiei are un rol definitoriu în portretizarea personajelor. Moralitatea, înalta probitate a Anfisei e sugerată de şalul sau marama sa albă. Lev Dodin urmăreşte indicaţiile cromatice din roman. Varvara mereu plină de viaţă, afişând o falsă frivolitate, poartă o rochie roz şi mărgele roşii. În ziua în care se mărită cu Yegor, Lizka îmbracă o rochie şi o pălărie de un roşu strident - Mikhail se întreabă dacă Lizka se sacrifică pentru familie (speră că Yegor îi va cumpăra o vacă) sau dacă este într-adevăr fericită.

Dacă primele două acte sunt mai realizate estetic, cea de-a doua parte concentrează aspectul politic al piesei şi pune mai mult accent pe portretizarea personajelor. Mikhail şi Anfisa se definesc ca marile conştiinţe ale acestei istorii. Aspectul politic e urmărit dihotomic divizând lumea între cei care au crezut sincer în faţa umană a comunismului şi oportuniştii sau parveniţii regimului. Primii intră treptat şi inevitabil în conflict cu conducerea, optând pentru binele comunităţii: Mikhail, Anfisa, Ivan. Yegor, ca tractorist de frunte ajunge pe pagina a doua a ziarelor locale, Ganichev, primul secretar al comunei, împovărează fără să crâcnească oamenii de dări şi taxe, nu ezită s-o înlocuiască pe Anfisa şi mai apoi să-l denunţe pe Ivan, după ce bea cu ei la masă. O categorie aparte o constituie cei care au făcut războiul, aşa zişii eroi sau foşti prizonieri priviţi cu rezervă - ca Timofei care moare de cancer. Înşelaţi în idealurile lor, copleşiţi de o revoltă mai mult interioară decât mută, sunt singurii treziţi, conştienţi de comedia umană la care asistă, la modul sistematic în care se înfometează un popor. Portretele lor sunt migălos zugrăvite, scenă după scenă, pe măsură ce cerinţele partidului sunt tot mai absurde. Replicile personajelor sunt alese cu măiestrie cu dublul efect al unui comic de limbaj şi al satirei sociale: de exemplu un oarece secretar poartă ochelari cu ramă neagră, foarte groasă, la fel ca şi copiii săi - pentru că sunt toţi la fel de orbi ca liliecii!

Ultima secţiune e dominată de scena nunţii dintre Yegor şi Lizka plină de muzică, dans şi culoare, impregnată cu obiceiuri locale cum ar fi legarea mâinilor mirilor cu o năframă. Scena se centrează pe cântecul de feciorie al Lizkăi care se lamentează şi-şi tânguie libertatea precum o bocitoare, susţinută de corul femeilor strânse în jurul ei. Yura, prostul satului nelipsit din nicio scenă colectivă, este singurul care-i oferă un buchet de flori miresei.

Întoarcerea lui Grigore, soţul Anfisei, vine cu o vibrantă încărcătură emotivă ce completează portretul Anfisei, conturând forţa de caracter şi sufletul ei mare. Nu reuşim să descifrăm demersul acestei întâlniri din alternarea stărilor contradictorii de pe chipul ei: de bucurie, de surpriză, de uimire, de amar şi tristeţe, iar de bucurie, apoi de compasiune. Grigore soseşte cu un geamantan de cadouri: o rochie pe care o roteşte prin aer ca un toreador, pantofi pe care-i potriveşte cu migală în picioare, îi pune o pălărie prea cochetă pe cap. Apoi scoate o sticlă ce are să pecetluiască noua lor viaţă împreună. La îndemnul "trinken", căci Grigore cosmopolit deprinsese limba nemţească, se sărută într-o baie de şampanie. Anfisa cuprinsă de emoţia revederii nu se poate împiedica să nu-şi amintească cum a violat-o, apoi a lăsat-o însărcinată şi n-a vrut s-o ia de nevastă, apoi a bătut-o şi a făcut-o să piardă copilul. Anfisa nu-l poate ierta pe Grigore, mai ales după ce-a cunoscut adevărata iubire cu Ivan, când Grigore era plecat la război.

Mikhail, este un exemplu de probitate morală, un spirit neliniştit, naiv şi profund nefericit. Moartea inevitabilă a lui Timofei, pe care l-a judecat cu nesăbuinţă pentru că a căzut prizonier şi l-a trimis la muncă, bolnav fiind, îi creează stări insurmontabile de conştiinţă. În final, când îi ţine locul lui Ivan la conducerea colhozului, Mikhail devine treptat un mare dezamăgit. Şi, nu numai de partidul în care a crezut, dar mai ales de fraţii şi surorile din jurul lui - aşa cum se adresa tovarăşul Stalin poporului (după invazia germană) - pe care i-a ajutat în atâtea rânduri, pentru că niciunul dintre ei nu are curajul să semneze petiţia pentru reabilitarea lui Ivan.

Piesa se termină abrupt cu rezoluţia Lizkăi de a rămâne credincioasă idealurilor de corectitudine ale fratelui său, singura care semnează petiţia. Yegor conclude că şi-a semnat condamnarea la moarte şi-o părăseşte. Ultimele ei cuvinte sunt: "Mai bine să nu trăieşti deloc, decât să trăieşti în afara conştiinţei".

Mai mult decât o frescă socială, montarea lui Lev Dodin vorbeşte despre condiţia umană, despre sufletul ultragiat al unei naţiuni şi creează o lume de personaje care continuă să te bântuie cu întrebările şi neliniştile lor mult după încheierea acestui spectacol.

Descarcă programul FITS 2020 aici..

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
28.11.2020 17,00
28.11.2020 19,00
28.11.2020 21,00
29.11.2020 17,00
29.11.2020 19,00
29.11.2020 20,00
30.11.2020 19,00
30.11.2020 20,30
30.11.2020 22,30
01.12.2020 19,00
01.12.2020 21,30
01.12.2020 22,30

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus