Sintezele teatrale din clasici sunt tot mai subtile, tot mai personalizate. Rojus / Paradisul, a treia parte a poemului lui Dante, constituie un seducător pretext pentru un compozit zbor în imaginativ cu mijloacele teatrului clasic, ale dansului modern, ale pantomimei, ale muzicii. Un colaj de această formulă combinatorie este spectacolul lui Eimuntas Nekrosius, fără să lase impresia de sincretism forţat, cu alunecări spre kitsch dulceag sau iconografie religioasă tradiţională. Limbajul utilizat, în gamă majoră, acut rafinată, formează un tot unitar axat pe simplitatea expresivităţii. Dante nu e Dante, mireasa lui nu e Beatrice, deşi textul poemului pe ei îi vizează cu evidenţă. Dante e un principiu artistic perpetuat din Evul Mediu până în zilele noastre sub forma "poetului-creator" dintotdeauna, care îşi ia în stăpânire cu responsabilitate de adevărat demiurg universul imaginar de el creat. Dar personajul creat de Rolandas Kazlas e lipsit de fast şi măreţie (desuete în viziunea regizorului). El este un om al zilelor noastre, îmbrăcat în haine comune (pantaloni şi bluză vişinie), spune versuri din cânturi diferite, cu un evident luciu vetust, marcându-i vechimea (se foloseşte traducerea lui Coşbuc pentru titrarea în română?) şi o divinizează pe aleasa inimii, care poate să fie şi ea o firească apariţie feminină din zilele noastre în interpretarea de o mare naturaleţe a actriţei Ieva Triškauskaitè.
Un paradis accesibil aşadar, în care domină blândeţea şi protecţia fiinţelor ajunse într-un spaţiu al beatitudinii (ajunşii sunt mângâiaţi pe cap cu blândeţe). Totuşi, un paradis aseptic, în care colierele de la gâtul femeilor sunt predate pe o masă desenată anterior cu motive florale cu creta, în care alte obiecte, precum veselă, cărţi, oglinda-fetiş sunt învelite în hârtie protectoare şi depuse în culise. Cei ajunşi aici se leapădă şi de veşminte (mimat), procesul de purificare fiind sugerat prin mişcare continuă, pe armonii de cântec înaripat (vocal şi trompetă solo). Locul unde sunt depozitate aceste convenţii şi idoli pămâneşti este numit simplu Museo. Dante însuşi primeşte papuci de casă din hârtie spre a păşi prin regat. E adusă în plin pan, prin imagini proiectate în fundal şi prin sonorizare adecvată, apa ca principiu purificator.
Elemente de teatru ritualic (gen Eugenio Barba) sunt integrate într-un limbaj bogat în simboluri şi gestică. Într-un ecleraj de raze diafane oblice, fixate ca străluminări aurii în decor, Dante cel vişiniu îi aranjează pe actanţii apăruţi costumaţi în alb-negru ca într-un tablou static. E invocată "lumea cea dintru început făcută", se aduce slavă "Celui Preaînalt" şi versurile învăluie cu sacrosantă căldură întreg ansamblul scenic. E invocat sfântul duh, "împărăţia sfântă", "o culme de Parnas", Iason, Apollo, "robia din Babel", Atena şi Hipolit, "focul divin", Nazaret, Roma, Vatican, ecouri enunţate declamativ din celebrul poem. Fondul muzical alunecă imperceptibil spre rock, în mişcare continuă îndrăgostiţii se caută, Dante e sedus de "a vrajei ei minune". Beatrice în braţele lui e "un diamant în soare" de-a pururi adorat. Se aduce odă iubirii, e elogiat "supremul Bine", bunătatea şi graţia într-o multiplicare a cuplurilor ce se rotesc în cerc. Valori etice eterne, preluate din textul clasic şi potenţate artistic sub forma unei ode a bucuriei convertite în epurat limbaj scenic.
"Notele" de pe portativul acestei partituri muzical-textul-coregrafice trebuie neapărat elogiate: Audronius Rükas, Julija Šatkauskaitè, Beata Tiškevič, Marija Peteravičiütè, Milda Noreikaitè, Darius Petrovskis, Simonas Dovidauskas, Vygandas Vadeiša, Pijus Ganusauskas, Sarünas Zenkeičius. Excelente contribuţii au adus reuşitei Marius Nekoršius (scenografie) şi Nadezda Gultiajeva (costume).
"Raiul există!" ni se spune în final. Da, există ca miraj al scenei şi al mesajului transmis de pe scenă pentru o viaţă trăită în iubire şi armonie cu ceilalţi.
Descarcă programul FITS 2020 aici..